ПЪТ НА ЮГ ОТ VAMA VECHE (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

Mai avem ceva de fӑcut azi, pentru a ne satisfice o curiozitate veche. Cicӑ, la câţiva kilometri de Kaliakra, distanţӑ calculabilӑ cu ajutorul hӑrţilor, sau, mai simplu, al lui waze, s-ar gӑsi un loc unde midia e mai popolarӑ decât la Capul Midia. Sincer, înainte de a-I pune întrebӑri lui Waze, a fost nevoie sӑ-l descoasem un pic şi pe gogu, pentru cӑ denumirea geograficӑ a fermei de midii pe care intenţionam sӑ o invadӑm nu îmi era foarte familiar.

Aşadar, Dalboka. Waze e bӑiat deştept şi imediat dupӑ ce aflӑ ce are de fӑcut, comunicӑ: “Hai sӑ pornim!” Numӑrӑtoarea inversӑ era deja executatӑ, aşa cӑ Racheta s-a lansat imediat în direcţia indicatӑ, pentru a strӑbate, cu vitezӑ relative scӑzutӑ, încӑ un drumegel de vai de capul lui, cu niţel asfalt în jurul crӑpӑturilor, dar terminat, apoteotic, cu o pantӑ şi mai abruptӑ decât cele cu care deja fӑcusem cunoştinţӑ prin regiune.

Iatӑ, deci, мидената ферма дълбока!

A, pӑi stai niţel, cӑ nici nu e Dalboka, ci Dӑlboka, sau aşa ceva. O poartӑ din lemn, cu inscripţii, diferite pe cele douӑ pӑrţi,

apoi o scarӑ arcuitӑ care coboarӑ la o terasӑ cu flori în jardiniere. Apoi altӑ scarӑ, care te conduce la cea de pe dig, unde este amenajat restaurantul.

Ne-a întâmpinat o chelneriţӑ amabilӑ, dar fӑrӑ prea mult fler, pentru cӑ ni s-a adresat în limba englezӑ. Pentru cӑ, oricum, engleza ei era mai bunӑ decât bulgӑreasca mea, am continuat dialogul cu ea în limba iniţialӑ, chiar şi dupӑ ce ne-a oferit un prospect-menu (pe care, binenţeles, l-am pӑstrat pentru colecţia mea – mai ales ţinând seama cӑ nu avusesem parte de bilet la Kaliakra; uite-aşa!). Surprizӑ, însӑ, când a venit sӑ ne ia comanda, împreunӑ cu un coleg mai tânӑr, ne-a auzit vorbind româneşte şi amândoi au continuat comunicarea (cu noi şi între ei) tot româneşte. Aaaa … aveam pe mine un tricou cu o inscripţie în limba englezӑ şi s-au pӑcӑlit!

Prospectul ne oferӑ toate informaţiile pentru completarea culturii noastre în domeniul moluscologiei. Sigur, scoici, marine, sau de apӑ dulce, am mai mâncat noi şi în alte locuri (vezi Balcik 2017, când am fost destul de dezamӑgiţi), dar sӑ citeşti o listӑ de zeci de preparate pe bazӑ de midii …

Sincer, nu de foame, nici de poftӑ, dar de curiozitate aş fi încercat mai multe feluri, dar pentru a trebuit sӑ ne mulţumim cu ceva, am ales cârnaţi şi musaka. Cârnaţi, de midii, scrie acolo. Musaka tot de midii. Recunosc cӑ ne-au plӑcut. Am încercat sӑ (ab)uzez un pic de farmecul meu personal pentru a afla cum se confecţioneazӑ cârnaţii ӑia (la cei din porc sunt specialist!), dar chelneriţa nu s-a lӑsat coruptӑ.

Nu conteazӑ, oricum nu pot construi la Roşiori ceea ce au ei, la câteva ancabluri, în marea Neagrӑ: o fermӑ de midii.

În legӑturӑ cu ferma am obţinut informaţii vagi. Am aflat doar cӑ în edificiul ӑla din lemn sunt câţiva oameni care nu fac altceva toatӑ ziua decât sӑ culeagӑ scoici. Din pӑcate, nu ne-a spus şi cum se seamӑnӑ, prӑşesc, plivesc, copilesc, leagӑ, taie, descantӑ etc. scoicile.

Apoi, recolta este valorificatӑ în bucӑtӑria şi la mesele localului local, denumit “тук и така” (aici şi acolo? Adicӑ? Se încalcӑ unul dintre principiile fizicii, sau cum?), dar şi în multe alte locuri din lume – nu ştiu din care parte a lumii, dar sigur şi pe litoralul românesc. Pӑi de, probabil cӑ o crescӑtorie de scoici e greu de fӑcut la nord de Vama Veche, ce sӑ facem …

Din pӑcate, deşi grajdul de midii (sau coteţ, ce-o fi) nu e departe, nu se organizeazӑ şi vizite acolo. Ar fi fost interesant. Sau se tem de spionajul industrial? Cine ştie.

Masa la тук и така e o bucurie pentru gurmanzi, dar şi pentru artişti. Peisajul marin e foarte frumos,

vântul, deşi sâcâitor, nu face rӑu feţelor de masӑ, care sunt fixate cu nişte cârlige, iar pescӑruşii contribuie şi ei la voia bunӑ a clienţilor. Recunosc cӑ pozele astea de facturӑ impresionistӑ sunt exclusiv opera ifonului meu, eu nu am nici o vinӑ.

Ne-am ridicat de la masӑ mulţumiţi, dupӑ o experienţӑ gastronomicӑ interesantӑ. Ce deosebire de ceea ce pӑţisem cu un an mai devreme, nu departe de acolo …

Am refӑcut, în sus, drumul pe scӑri. Parcӑ erau mai multe acum, la urcare.

Apoi, încӑ o micӑ emoţie, privind drumul şi panta abruptӑ de la baza ei.

Sigur cӑ nu de posibilitӑţile Rachetei ne îndoiam noi, ci doar de starea pavajului, dar o maşinӑ bunӑ, cu un şofer ca al Hyundaiului nostru, se descurcӑ oricum.

A fost o zi fainӑ, de aceea a trebuit sӑ se termine oarecum neplӑcut. Am avut o aşteptare neaşteptat de lungӑ la frontierӑ. Coada de maşini nu era lungӑ, dar am stat acolo aproape o orӑ, pândind cu gelozie la funcţionarul care, din când în când, ieşea din sediu şi lua cu el actele celor din maşini. Şi, pentru cӑ nu aveam ceva mai bun de fӑcut stand pe loc, am citit telefonu. Printre ştirile presei online, era vestea cӑderii unui IAR-99 la Bacӑu … La ora aia încӑ nu se cunoştea cu siguranţӑ soarta echipajului …