123. CODLEA VĂZUTĂ ÎN PATRU ORE de Mihai-Athanasie Petrescu

 CODLEA VĂZUTĂ ÎN PATRU ORE

Obiceiul meu este de a-mi “face lecţiile” înainte de a porni în expediţii turistice. Broşuri, hărţi, wiki …

De data asta, povestea începe altfel. Turistul porneşte într-o direcţie, dar, datorită întâmplării, ajunge în alta. Concret, îmi propusesem o expediţie într-un magazin de materiale sportive, unde ar fi trebuit să ajung cu autobuzul 5, luat de la terminalul de la Municipal. Dar, în loc de 5, la peron am găsit un 220, iar eu aveam în telefon un abonament valabil pe toate liniile metropolitane ale RATBv, aşa că m-am pomenit la Codlea.

Aşezare apărută pe pământ transilvan prin secolul 13, din nevoia Cavalerilor Teutoni de a-şi asigura securitatea, Codlea a avut de-a lungul veacurilor o evoluţie marcată de războaie, invazii, distrugeri, reconstrucţii şi transformări etnice, religioase şi economice. Azi, orasul de aproximativ douăzeci de mii de locuitori păstrează mult din specificul săsesc imprimat de vechii locuitori, încercând implementarea noului (la momente diferite).

Acum aproape 60 de ani, când am învăţat la şcoală Geografia Regiunii Braşov (şi, împreună cu tovarăşa învăţătoare am mers pentru documentare la faţa locului), am aflat că oraşul Codlea este faimos pentru fabrica de vopseluri “Colorom” şi o întreprindere mare de sere. Ca dovadă, am venit acasă cu un mic evantai format din mostre de culori de la Colorom şi cu uniforma şcolară pătată de suc de roşii, rezultat din ingerarea câtorva tomate primite de la o tanti de la seră – pe cele (roşiile) pe care n-am mai putut să le mănânc (că noi am profitat din plin de îndemnul tantiilor: “Luaţi, mama, luaţi!”) le-am stocat în buzunare, transformându-le tot în pete de bulion. Nu-mi amintesc dacă am adus acasă şi garoafe, principalul produs al serelor de atunci, probabil că da, însă efectul lor asupra mamei mele o fi fost mai puţin semnificativ decât al roşiilor şi l-am uitat.

Ştiam că şi Coloromul şi serele sunt acum istorie, aşa că nu îmi propuneam să refac itinerariul de demult. Am ales tactica cea mai la îndemână: am mers cu autobuzul până mi-a spus şoferul că trebuie să cobor. De fapt, rămăsesem demult singur în maşină, toţi ceilalţi călători coborâseră la staţiile precedente.

Ce am văzut în apropierea autobuzului? Păi … un cartier de case, între care trona o benzinărie, iar în faţa ei un autocar turistic, în care urcau oameni fericiţi. Mi-am dat seama de ce erau atât de mulţumiţi când am văzut coada din faţa unei anexe a benzinăriei.

De fapt, mă aflam pe DN 1, la ieşirea din Codlea spre Făgăraş, iar direcţia logică de urmat era pe drumul pe care venisem cu autobuzul, adică înapoi spre Braşov.

Case şi maşini parcate în faţă. A, găsesc şi ceva interesant: două minăibusuri VW T3, probabil vreun pasionat care spera ca din două rable să obţină o maşină bună. I-am urat success şi sper ca are bani ca să-şi întreţină pasiunea.

În rest, nimic care să-mi reţină atenţia. Cele câteva mici pravălii nu amintesc decât prin clădirile vechi de negustorii ardeleni de care îmi povestea, pe vremuri, mama.

Atracţia oraşului e zona sa centrală.

Sigur că toţi trecătorii prin Codlea pe DN 1 remarcă biserica din centru. Apărută încă de la începutul istoriei aşezării, din secolul 13, biserica a fost, se pare, construită atunci în stil roman şi adăpostea credincioşi romano-catolici. După moda timpurilor, lăcaşul a fost distrus (invazii, jafuri etc.) şi reconstruit în stil gotic, trecând, la un moment dat, odată cu preotul şi, după exemplul lui şi cu credincioşii, la luteranism. Azi, biserica îşi păstrează aspectul medieval şi o parte din clopote (cele originale au fost transformate în tunuri, la nevoie), fiind înconjurată de un zid de incintă, întărit cu turnuri de apărare. Probabil pentru a îmbina frumosul medieval cu utilul secolului XXI, sub zid a fost amenajată şi pavată o piaţă întinsă, loc de promenadă pentru codleni.

Binenţeles că profit de pavaj şi de bănci, iar după câteva minute de odihnă şi de contemplare constat că am greşit calendarul: e 11 mai, deci am sosit cu două zile mai târziu decât trebuia …

Mă rătăcesc voit pe străzile din oraş, remarcând, în trecere, unităti de învăţământ. Nu pot să nu îmi amintesc tactica multor copii de pe vremea mea (sau, mai degrabă a parinţilor acelora): speriaţi de concurenţa la liceele din Braşov (atunci se dădea examen de admitere, iar concurenţa la liceele bune era mare, mediile de admitere erau mari, doar oferta educaţională era mică – de exemplu la Meşotă doar trei clase a câte 36 de locuri), mulţi alegeau să dea examen la liceele din orăşele apropiate, Codlea, Râşnov, Săcele, cu speranţa unui transfer ulterior. Eu nu eram amator de navetă, aşa că am ales Meşotă şi bine am făcut.

Iată şi o şcoală “nouă”, apărută, probabil, odată cu cartierul de blocuri din care face parte.

Şi iată şi ocazia de a mă înfuria. Probabil că tocmai s-a terminat pauza elevilor, pentru că, brusc, gălăgia din sălile de clasă încetează. Iar dintr-o sală se aude corul elevilor mici răspunzând salutului profesoarei de abia intrată la oră: “Bonjour madame professeur!”. M-aş fi bucurat că şi acolo se păstrează tradiţia salutului în limba franceză dacă ar fi fost o expresie corectă. Habar n-am cine e acea profesoară, dar bine făcea dacă închidea geamurile înainte de salut. Păi … “madame professeur”?! Sunt variante corecte, doamna aceea, sau orice alta colega care se simte vizată să facă bine să corecteze elevii. Se ştie, şi nu o spun doar eu, prof bătrân şi cu ani mulţi de activitate ca metodist la ISJ, orice greşeală a elevului care rămâne necorectată devine greşeala profesorului!

 Şi ajung la principalul obiectiv touristic al Codlei, Muzeul Tradiţiilor Codlene şi al Administraţiei Publice Locale.

Aflat în incinta centrului istoric al oraşului Codlea, în câteva săli ale construcţiei medievale de care am pomenit puţin mai sus, Muzeul codlean este, poate neaşteptat pentru un oraş atât de mic, o frumoasă şi bogată instituţie de cultură. Are săli destinate expoziţiilor permanente, unde am descoperit multe exponate interesante care reflectă pagini din istoria mai veche sau mai recentă a aşezării, dar şi săli pregătite pentru expoziţii temporare.

În sălile de la subsol am descoperit secţiunile dedicate istoriei vechi, comorilor tradiţiei meşteşugăreşti şi industriale locale şi perioadei comuniste; costume, unelte tradiţionale şi moderne, imagini fotografice şi reconstituiri animate sau filmate, obiecte de patrimoniu, toate prezentate cu pasiune şi competenţă de muzeografa de serviciu – să-mi fie ruşine că, deşi am discutat mult şi cu folos cu ea nu i-am reţinut numele.

O sală mică a muzeului găzduieşte o colecţie pentru care şi Muzeul Naţional al Aviaţiei Române ar trebui să fie gelos: un memorial Albert Ziegler, adică o dovadă ca şi la Codlea Aviaţia Română a crescut Pionieri.

În sălile de la parter am putut vedea o sală cu tematica Aurel Bordenache, străjuită de portretul acestei importante personalităţi codlene, artist plastic de valoare internaţională. Sala de expoziţii temporare era ocupată, în acel moment, de expoziţia „101 Caligrafisme” a artistei braşovene Anca Timiş. Prea amplă pentru o vizită scurtă, expoziţia propunea vizitatorului să aleagă un citat care să-l caracterizeze (din fericire – sau ne~ - eu am descoperit unul între primele zeci de “caligrafisme” private/studiate, aşa că nu am apucat să le “drămăluiesc” pe toate din sală. În orice caz, interesantă idee!

Mai am ceva de povestit, ştiut fiind faptul că la mine primează subiectivismul.

La intrarea in muzeu am auzit că doamna muzeograf e ocupată cu un grup de elevi, aflat acolo pentru realizarea unui proiect educativ. Sigur că m-am alăturat grupului, condus de o doamnă profesoară de la acel liceu, iar după câteva clipe, aflând că sunt şi eu prof de liceu, muzeografa s-a apucat să îmi explice că elevii aparţin unuia dintre liceele bune ale Braşovului. I-am răspuns că eu nu cunosc decât un singur mare liceu la Braşov, anume “CIM”, Colegiul “Doctor Ioan Meşotă”. Am fost răsplătit cu un cor de aprecieri din partea copiilor, care s-au dovedit a fi colegii mei (mult) mai tineri. Mă bucur de întâmplare, deşi, după aceea, m-am tot gândit: ce mă făceam dacă elevii erau şagunişti? Oricum, ne-am simţit bine împreună (normal, eu mă simt întotdeauna bine între copii) şi am profitat de ocazie pentru a ne împărtăşi impresii (pozitive) despre şcoala noastră.

E drept că e posibil ca doamna muzeograf să nu se fi simţit chiar atât de confortabil … a mărturisit că ea e uniristă. Dar se ştie, marea rivalitate (duşmănie?) în Braşov este între meşotişti şi şagunişti …

După ieşirea din Muzeu am mai avut timp să străbat câteva străi ale oraşului Codlea, unele care au adăugat la impresia plăcută dobândită până în acel moment. Mi-a plăcut felul în care străzile dinspre est ale oraşului par a se termina în dealul împădurit din zare (Măgura Codlei). Cam pe-acolo unde se află un alt obiectiv turistic interesant al Codlei, vestitul strand, pe care l-am vizitat şi eu de câteva ori în tinereţe. Sigur, şi prezenţa unui avion pe cerul Codlei a contribuit la impresia bună.

Am fotografiat şi o frumoasă biserică ortodoxă care pare o construcţie recentă.

Mi-am aşteptat 220ul într-o staţie din cartierele noi ale Codlei, între clădirea modernă a Primăriei şi un mall. Apropo, am auzit că, la fel ca şi în alte oraşe, tot un mall a luat locul celei mai mari fabrici de vopseluri din România socialistă …

Incolo e Brasovul.

Autobuzul RATBv a venit exact la ora scrisă pe timetable. O vizită scurtă, dar, cred eu, destul de interesantă, într-un oraş ardelean.