THE KINGDON WORTH A HORSE (3)
După un start atât de intens, cum a fost Visitor Centre, un moment de relaxare e cât se poate de bine venit. De aceea îl însoţesc bucuros pe Ovidiu într-o incursiune în cel mai mare şi cel mai vechi parc al oraşului, Abbey Park.
Drumul e simplu, în teorie: autobuzul 26; dar … Leicester e
un oraş normal, adică e măcinat şi brăzdat de lucrări edilitare, iar 26le, după
un lung moment de ezitare într-o staţie de pe parcurs, nu mai poate înainta şi
îşi schimbă traseul, obligându-ne să o luăm spre park cu josul. Ce să facem,
umblăm, trecem pe lângă câteva service-uri auto şi magazine de used cars (mi se
par cam scumpe, cultura mea generală, îmbogăţită prin lecturi pe mica
publicitate online, îmi arăta alte variante, mult mai ieftine – probabil şi mai
vechi). Da, oricum nu intenţionez să cumpăr maşină de acolo, fiare vechi se
găsesc şi la noi.
Sătui de revărsările Soar-ului, edilii oraşului au luat hotărârea istorică (adică e menţionată de cartea de istorie locală) de a cumpăra o întindere de vreo 25 de hectare de teren ameninţat de ape, cu intenţia de a face nişte amenajări hidrotehnice. Pentru că voia să îmbine utilul cu plăcutul şi cu necesarul, primăria a organizat un concurs de proiecte. A fost selectată ideea arhitectului J. Tait, care propunea un parc în care să fie incluse amplasamentul vechii Mânăstiri St. Mary’s (St. Mary’s Abbey), dar şi ce mai rămăsese din vechiul conac Cavendish. Sigur, omul a propus şi tot felul de facilităţi pentru agrement şi relaxare, care au fost acceptate de stăpânire, dar au presupus lărgirea ariei parcului, astfel că Local Council a mai cumpărat pământ, iar parcul a ajuns la o suprafaţă totală de 36 de hectare.
Ce să vezi şi ce să faci într-un parc, atunci când nu ai nimic de făcut? (pentru că, aşa cum spun site-urile de turism care abordează subiectul, Abbey Park nu e doar că există, ci este un loc căutat şi folosit de organizatorii de manifestări culturale sau sportive. Dar, în momentele în care am umblat şi explorat eu parcul – pentru că am revenit şi singur, după câteva zile – nu am văzut vreun concert sau spectacol, şi nici măcar vreun meci de box. Nici de cricket. Pai, am văzut cam ce se vede într-un parc bine gândit: grupuri de plante de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puţin exotice;
gazon englezesc, diferit de cele pe care le vedem, de obicei, la tv, pe terenurile de football, dar la fel de bine şi frumos îngrijit;
o cârcimă, Peppercorn Café,
plasată strategic, chiar lângă statuia Cardinalului Thomas Wolsey (o personalitate importantă a bisericii engleze pe vremea când încă nu se desprinsese de Roma, fiind el chiar reprezentant al Papei; a fost chiar arhiepiscop de York, cum s-ar zice al doilea om din biserică, si almoner (pomanagiu) (de fapt, era un fel de trezorier) al regelui Henry VIII, înainte de a-i cădea în dizgraţie şi a fi acuzat de trădare, pentru a putea fi executat. Norocos om, a murit din motive naturale, tocmai la Leicester, înainte de a fi prins de oamenii regelui cel degrabă vărsătoriu de sânge vinovat ori nu.
Ajungând la statuia cardinalului, am ajuns şi la podul de peste Soar. Unul dintre cele trei care traversează gârla în incinta parcului, parcă prea monumental pentru câtă apă are de trecut.
Dar dacă vorbim de apă, să continuăm cu descrierea regnului vegetal din parc: podul din frunze de nuferi e şi mai monumental decât cel din piatră, păcat că buruienile acvatice nu sunt încă înflorite.
Dar şi mai fain este aici regnul animal. Păsările acvatice vor să demonstreze că pot fi vedete: numărul de raţogâşte, de diferite rase, mărimi şi culori e impresionant, atât în zona podului, cât şi în alte amplasamente, de-a lungul malurilor.
Părăsesc râul (îl voi revedea curând, în alte ipostaze) şi mă întâlnesc cu alte reprezentante ale regnului animal, cu păr şi coadă.
Veveriţele sunt, de fapt, o prezenţă comună prin tot oraşul,
prin parcuri, ca şi prin curţile oamenilor. Nu sunt destul de blânde ca să poţi
pune mâna pe ele, dar sunt destul de sociabile pentru nu-şi întrerupe
activitatea la trecerea unui om (sau a mai multora), decât dacă reprezentanţii
regnului vorbitor de limbă engleză îşi manifestă prea mult curiozitatea sau
intenţiile beligerante.
Trec pe lângă un ţarc, parc în parc. Păi dacă e pentru prieteni, de ce e apărat cu un gard atât de înalt?
Am obosit. De fapt nu, dar îmi trebuie un pretext ca să mă aşez pe o bancă. Nu sunt primul.
În apropiere sigur e o şcoală, un liceu. Dintr-o dată,
parcul este invadat de copii, probabil au scăpat de la ore. Mă simt în elementul
meu. Ma uit şi pe maps, aşa e, în apropiere e un liceu, iar denumirea e logică:
Abbey College.
În faţa noastră se vede un fel de gard dobrogean, scund, din piatră. E ciudată prezenţa lui acolo şi mă interesez: nu e gard. Este conturul vechii mânăstiri St. Mary, abaţia medievală, aşa cum a fost trasat de o echipă de arheologi care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, a încercat să găsească vestigiile lăcăşului de cult. Până la urmă, perimetrul abaţiei, real sau imaginat, a fost trasat, cică, pentru a da de lucru unor şomeri, nu pentru a realiza un obiectiv touristic. Chiar mă întreb câtă lume vizitează parcul cu gândul la abaţia dispărută. Chiar dacă panourile plantate ici-colo fac trimiteri …
De fapt, pentru că tot suntem la capitolul vestigii, Ovidiu
mă duce să văd şi ce mai rămâne din măreţia casei Cavendish.
Conacul a fost construit, folosindu-se ca material de construcţie piatra rezultată din demolarea mânăstirii St. Mary, în secolul XVI, de către contele (earl) of Huntington, care i-a vândut-o, după o vreme, lui William Cavendish, earl of Devonshire. Conacul a intrat în istorie pentru că a fost rechiziţionat şi folosit ca sediu de stat major de către regele Charles I Stuart, în timpul războiului civil (1645). Fiind obiectiv militar, nu e de mirare că trupele inamice au capturat şi incendiat casa în 1645, dar e de mare mirare că de patru sute de ani, ruinele au rămas în picioare. Am trecut şi noi pe-acolo, căutând “Pets’ Corner” (nu “Poets’ Corner”! ăla e Westminster, cu altă ocazie), adică un fel de ţarc gândit să-I ajute pe posesori de câini să îşi plimbe şi distreze peturile. Eficienţa e clară: nu era nimeni acolo, nici câine, nici om.
Aşa că trecem pe sub porţile cu aspect medieval şi ajungem din nou în secolul 21, cu tendinţe spre secolele următoare.
Pai da, pentru că în apropiere se găseste obiectivul principal al zilei: National Space Center.
VA URMA
https://youtube.com/shorts/_rX_4UFm6cg
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
