EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (2)
Málaga. O denumire geograficӑ pe
care am aflat-o încӑ din copilӑrie, din lecturi, din auzite … cine mai ştie.
Era legatӑ de un vin roşu şi dulce, care se gӑsea şi prin alimentarele Braşovului.
Parcӑ îmi amintesc cӑ am bӑut şi eu odatӑ o gurӑ, ca medicament, dar nu mai
ştiu cu ce pretext.
Localitatea care poartӑ denumirea
asta pare sӑ fie extrem de veche. Istoria a consemnat-o acum vreo trei mii de
ani, iar de atunci încoace a avut parte de multe peripeţii. Multe dintre
aventurile astea au lӑsat urme sub formӑ de ruine şi monumente, numai bune sӑ
fie vizitate de turişti. Altele sunt pӑstrate ca documente sau obiecte pӑstrate
în numeroase muzee.
Aşa cӑ … hai sӑ vedem ce se poate
vedea, sӑ auzim ce se poate asculta, sӑ mirosim, gustӑm, pipӑim ceea ce se
preteazӑ la astfel de simţuri. Iar restul, nu ne rӑmâne decât sӑ ne imaginӑm.
Ca de fiecare datӑ, lecţiile ne sunt
fӑcute. Cei care se ocupӑ de bunӑstarea turiştilor au fӑcut un site extrem de
folositor, în care planificӑ, ştiinţific, fӑrӑ a face şi ierarhii, posibilele
şi necesarele vizite. Aşa cӑ avem în portofoliu o serie de fişe privitoare la
fiecare obiectiv, cu amplasament, acces şi timp de vizitӑ calculate pentru
fiecare.
Dupӑ un principiu jurnalistic, acela
care spune cӑ o informaţie trebuie verificatӑ din mai multe surse, înainte de a
ieşi pe uşa hotelului o ţinem de vorbӑ pe fata de la recepţie. Biata de ea,
dupӑ ce înţelege, din spusele mele şi din realitate, cӑ nu prea ştiu sӑ comunic
pe limba ei, acceptӑ dialogul într-un fel de patois, cu replici când în
englezӑ, când în spaniolӑ, când în linii pe hartӑ. Pentru cӑ e foarte devreme
şi peste tot e închis, alegem sӑ începem cu Calle Larios, aflatӑ, din câte se
pare, la câteva sute de metri de Casual del Mar şi la care accesul e cât se
poate de simplu: nu avem decât sӑ urmӑm linia desenatӑ pe hartӑ de cӑtre
recepţionerӑ.
Prima imagine de zi a Málagӑi este o
bisericӑ mare, chiar vis-à-vis.
O trecem pe lista de prioritӑţi, dar o luӑm la
dreapta, pe Avenida Aurora cӑtre centru, mergând pe urma pixului. Primul colţ,
prima haltӑ, pentru cӑ palmierii sunt prea frumoşi la ora asta ca sӑ-i lӑsӑm
pentru altӑ orӑ.
Am parcurs deja vreo sutӑ de metri
şi am putut observa cӑ traficul este destul de dens, pe lângӑ noi trec, în sens
unic, o mulţime de autobuze, majoritatea cu afişajul “Paseo del Parque” (ce o
fi aia?). Deocamdatӑ, ne oprim la prima intersecţie, semaforul e pe roşu şi
semnificaţia lui nu poate fi ignoratӑ, pentru cӑ existӑ şi un supraveghetor.
Traversӑm Pasillo del Matador şi ne
pomenim pe malul unui fel de canal, care ar semӑna cu vechiul bazin de retenţie
de pe strada Mihai Viteazu din Braşov.
Atâta doar cӑ aici e un canal frumos
îndiguit, care spre dreapta merge pânӑ în Mediterana, iar în stânga se transformӑ
în aparcamiento. E vorba de Guadalmedina, dâra albastrӑ pe care o remarcasem
încӑ de când ne fӑceam temele cu ajutorul hӑrţilor.
Traversӑm canalul pe Puente de la
Misericordia,
iar pe malul celӑlalt ne înscriem pe Avenida Colón, unde abundӑ
autobuzele, palmierii şi maşinile nasoale.
Apoi Alameda Principal, de-a lungul
unui şantier plin de zgomot şi de praf, probabil traseul metroului aflat încӑ
în durerile facerii.
Plaza de la Marina e un loc unde nu
poţi sӑ nu te opreşti. O deschidere largӑ, mӑrginitӑ în dreapta de cheul
portului, iar în stânga de Alameda Pricipal, unde se aflӑ şi ambalajul unui
monument.
Ne oprim pentru poze, impresionaţi
de amestecul de stiluri arhitectonice care caracterizeazӑ locul. O pereche de
coloane marcheazӑ întrarea în port, în parc, în promenadӑ, într-o estacion de
autobuses interurbane (pe cutiile pentru traseu citim denumiri ale staţiunilor
de pe Costa del Sol) şi în chioşcul unde se vând bilete la marea roatӑ de
bicicletӑ (10 euro)(biletul, nu roata).
A, da, acolo undeva este şi un punct
de informare turisticӑ (nu-l cӑutӑm, suntem deja destul de bine informaţi),
staţia de trӑsuri şi staţia de hop on-hop off. Multe se adunӑ lângӑ pavajul ӑla
exagerat de curat.
Acum hai sӑ vizitӑm Calle Larios.
Ştim cӑ este un fel de arterӑ comercialӑ, în jurul cӑreia se dezvoltӑ tot
traficul turistic al oraşului. Este pӑzitӑ, la capӑtul dinspre Alameda
Principal, de ceea ce pare o statuie – şi pe hartӑ scrie cӑ e chiar o statuie,
ridicatӑ în onoarea Marchizului Larios.
Mai precis, Manuel Domingo Larios y
Larios, Marqués de Larios (şi atât), un mare capitalist din secolul 19
(1836-1895). Printre alte mari contribuţii la bunӑstarea oraşului, Larios a
avut şi ideea, pe care tot el a pus-o in practicӑ, de a construi Calle Larios. A
doua idee, nu ştiu a cui, aceea de a construi un monument în memoria lui
Larios, a fost adusӑ la viaţӑ de cӑtre unul, Mariano Benlliure, care, dacӑ nu
ar fi fost, ar fi devenit (cu lucrarea asta) cel mai bun sculptor malaguen al
epocii. Nu pot descrie statuia, ci doar husa de cârpӑ cu care este învelitӑ,
iar asta mi se pare banal (e al doilea monument, dupӑ Colonne Vendôme, cӑruia
îi admirӑm husa …).
Pӑşim pe strada marchizului. Prima chestie
care atrage atenţia e tavanul electric, care aminteşte de cel de pe Republicii,
de la Braşov. Totuşi, ӑsta pare solid şi definitiv, nu doar hivernal.
A doua remarcӑ. Pavajul, din ce
piatrӑ o fi el, e atât de curat şi lucios încât, vorba tovarӑşului sergent de
la armata de la Corbu, îţi poţi pieptӑna mustaţa în el. Precaut cum sunt eu, îi
încerc aderenţa, ştiind cӑ nu am cauciucuri de iarnӑ; nu alunec! Încӑ o datӑ:
oare ce piatrӑ o fi?!
A treia remarcӑ, pe care o facem
citind denumirile magazinelor. Dacӑ nu am şti cӑ suntem pe Calle Larios, am
putea sӑ ne suspectӑm cӑ iar colindӑm prin vreun mall din patria noastrӑ. În
afarӑ de denumirile turceşti, care abundӑ pe la noi dar acolo lipsesc (or fi
înlocuite cu alte, arabe?), recunoaştem aceiaşi negustori de faimӑ internaţionalӑ,
aceleaşi mӑrfuri (aproximativ, probabil cӑ pentru Spania sunt fabricate cu alt
simţ de rӑspundere), dar nu şi aceleaşi preţuri. Aici sunt mult mai mici, dacӑ
ne luӑm dupӑ cifre, dar mult mai mari, dacӑ ne luӑm dupӑ denumirea monedei.
Dacӑ statuia lui nenea marchizu’ e
ascunsӑ sub husӑ, la jumӑtatea strӑzii ne întâlnim cu un monument interesant.
La prima vedere, seamӑnӑ cu un dispozitiv pentru amararea vapoarelor la digul
din Mangalia. La a doua vedere, ajung la concluzia cӑ ar putea fi aşa ceva, sau
altceva, ori ceva cu totul diferit de orice.
Depinde de punctul de vedere, aşa
cum recunoaşte şi autorul, Tony Cragg, care a consumat bronzul în 2003.
În majoritate, prӑvӑliile de pe
Republicii asta sunt închise, iar lumea, obişnuitӑ cu decorul, trece pe-aici
citind ziarul. Semn cӑ trebuie sӑ mergem mai departe.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)