EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (1)

Vorbim aici despre a treia vacanţӑ intersemestrialӑ consecutivӑ (şi din câte se pare, şi ultima; dupӑ cum e şi normal, ce e bun nu ţine mult) pe care alegem sӑ o o petrecem în ţӑrile calde. Dacӑ în 2017 am ales sudul Italiei (şi am fӑcut bine, pentru cӑ am scӑpat de o sӑptӑmânӑ de ger de la noi), iar în 2018 am ales sudul sudului Italiei, de data asta am ales sudul Spaniei – şi mӑrturisesc de acum, de la început, cӑ am fӑcut bine, deşi nici în România nu e chiar toiul iernii.

Destinaţie: Málaga. Iar de acolo, unde ne-or duce paşii, autocarele şi trenurile.

Începem, ca de obicei, sӑ ne facem lecţiile cu douӑ-trei luni înainte de încheierea mediilor pentru semestrul întâi. Gӑsim zborurile potrivite, le rezervӑm, apoi alegem cele mai convenabile hoteluri şi le bookuim. Eh, unul dintre hoteluri ne scrie cӑ, din motive absconse, ne anuleazӑ rezervarea, dar o convorbire telefonicӑ de câteva minute rezolvӑ uşor problema.

Cum toate trec, trece şi Consiliul de bilanţ, iar drumul nostru cӑtre Costa del Sol e deschis. Ca de obicei, alegem un tren care sӑ ne ofere siguranţӑ, chiar dacӑ asfaltul, ca şi oţelul şinelor de cale feratӑ, nu e acoperit cu gheaţӑ. Vom avea câteva ore de petrecut în terminalul Departures de la LROP

şi, cu toate cӑ prietenul meu din conducerea aeroportului nu vrea sӑ îmi dea ceva de lucru, timpul trece în modul cel mai plӑcut: una dintre fostele noastre eleve, acum bancher la Otopeni, vine sӑ ne spunem bunӑ ziua şi nu o mai lӑsӑm sӑ plece.

Iar dupӑ ce biata fatӑ scapӑ de noi, mai e puţin şi încep formalitӑţile de aeroport. Trecem în no man’s land, gӑsim, cu oarece dificultate, poarta de îmbarcare (pe care n-o bӑnuiam pe ground floor) şi de abia avem timp sӑ ne uitӑm puţin pe geam cӑtre apron

cӑ deja este afişat zborul nostru.

Cam ciudat, ca sӑ zic aşa, pentru toate zborurile Wizz de care am auzit pânӑ acum sunt afişate cu micӑ întârziere, ca sӑ poatӑ decola apoi cu o mare întârziere. Acum e afişat la timp … dar, dupӑ ce se formeazӑ cozile de la poartӑ, rӑmâne aşa. Adicӑ doar afişat. Interesant e cӑ şi echipajul, atât piloţii cât şi cabin crew, rӑmân sӑ stea la coadӑ, democratic, lângӑ poartӑ. Iar când, în sfârşit, porţile raiului se deschid, grupul de pax nu avanseazӑ decât câţiva metri, pentru cӑ … nu se ştie unde e autobuzul.

Pentru ca toate sӑ fie OK, dupӑ ce vine şi autobuzul şi ne duce la aeronava noastrӑ, observӑm cӑ şi uşile ei sunt închise. Probabil cӑ se aeriseşte salonul. Dar tot rӑul e spre bine, am şi eu timp sӑ fotografiez avionul.

Airbus A-320, înmatriculat HA-LPM. 

Îmi gӑsesc locul la fereastrӑ pe rândul 11, m uit nitel afara

şi gata, ne pregӑtim pentru decolare. Comandantul, domnul Mihai Popescu face toate demersurile necesare. Aşeazӑ avionul pe start, pe 08L,

pune motor şi ne duce sӑ ne arate Bucureştiul noaptea.

Avem trei ore şi jumӑtate de zbor în faţӑ (pentru cӑ, amabil, cӑpitanul decide sӑ ajungem cu vreo 25 de minute mai devreme decât scheduled),

adicӑ o perioadӑ în care vom avea tot timpul sӑ ne obişnuim cu plânsul numeroşilor copii şi bebeluşi aflaţi la bord, nemulţumiţi de felul cum le este dat peste cap programul de somn. Nici unuia nu i-a tӑcut guriţa în tot timpul zborului, dar singurii care pӑreau deranjaţi de situaţie au pӑrut sӑ fie pӑrinţii respectivi, pentru cӑ cei din cabin crew erau prea bine instruiţi ca sӑ se lase enervaţi, iar ceilalţi pasageri cu siguranţӑ nu au îndrӑznit sӑ îşi spunӑ pӑrerea sincerӑ.

Un film pe tabletӑ şi un sandviş mai târziu,

cӑpitanul anunţӑ în megafon cӑ survolӑm Italia.

Mai mult decât atât, ne indicӑ şi un reper luminos la câteva zeci de kilometri în stânga: Bologna.

Deci mai e puţin, mai puţin de jumӑtate din traseu; ca mâine ajungem.

Vedem un prim semn al luminӑţiei-sale Spania. Ce sӑ fie, ce sӑ fie? Aflӑm din înregistrarea zborului: Barcelona.

A, da? Deci de acolo am luat-o spre sud, dupӑ ce, la o privire mai atentӑ, l-am vӑzut pe Messi fӑcând jogging prin parc. Cum unde? Uite-l acolo!

Ultimele minute de zbor, peste peninsula ibericӑ,

aduc şi o micӑ parte spectaculoasӑ, de fapt imaginea luminoasӑ a Costa del Sol, plaja cea faimoasӑ care dӑ şi numele aeroportului pe care tocmai aterizӑm.

Aterizarea e cat se poate de lina, lumea aplauda, iar 320-ul nostru se indreapta, cuminte, spre finger.

Acum începe adevӑrata aventurӑ. Sigur, partea cu debarcarea,

recuperarea bagajului şi trecerea prin security sunt de rutinӑ, dar accesul de la aeroport la hotel?

Din corespondenţa purtatӑ cu Silvia A., probabil purtӑtorul de cuvânt al hotelului, ştiam cӑ cel mai indicat mijloc de transport ar fi trenul. Circulӑ cu o frecvenţӑ de 20 de minute şi ne descarcӑ la câteva sute de metri de linia de sosire. Gӑsim indicatorul cӑtre gara feroviarӑ, îl urmӑm şi … ne pomenim într-un loc unde nimeni nu mai ştie nimic. Nu se mai vede nici un fel de indicator, iar întunericul nu ne oferӑ o viziune destul de clarӑ asupra situaţiei. Am cere informaţii, dar în jurul nostru nu sunt decât colegi de avion, care nici nu au auzit de trenul Aeroport – Maria Zambrano.  

Dintr-o datӑ, barza chioarӑ primeşte ajutor. Chiar în faţa noastrӑ se opreşte un Iveco de 17 metri, cu afişajul “Centro”. Ştiu, tot de la Silvia, cӑ busul ӑsta, pe care îl mai cheamӑ şi “A”, circulӑ cu o frecvenţӑ de 30 de minute şi costӑ cu un euro şi ceva mai mult decât trenul, aşa cӑ urcӑm fӑrӑ sӑ mai stӑm pe gânduri.

Şoferul, un tânӑr cumsecade, înţelege imediat ce încerc sӑ aflu de la el şi îmi rӑspunde printr-un şuvoi de vorbe, pe care sunt sigur cӑ el le înţelege, dar eu, care nu am mai vorbit spanioleşte de câteva zeci de ani … Stӑvilesc şuvoiul de informaţii şi pun din nou aceeaşi întrebare, în limba englezӑ, iar şoferul îmi rӑspunde imediat, în cuvinte mai puţine dar mai accesibile, cӑ trebuie sӑ cobor la staţia “Avenida Andalucia”.

Drumul cu autubusul dureazӑ câteva zeci de minute, adicӑ vreo 12 km. Interesant, şoferul nostru conduce foarte cuminte, ce deosebire de cei de la Napoli sau Roma, care conduceau şi cu clacsonul şi cu o gurӑ mare şi plinӑ. La un moment dat, omul mӑ convoacӑ la postul lui de conducere şi îmi aratӑ, dincolo de semaforul la care aştepta rӑbdӑtor, hotelul pe care îl vizam noi.

Şi, într-adevӑr, cam 100 de metri şi douӑ semafoare mai încolo, busul opreşte la Avenida Andalucia.

Hotelul nostru, respectiv fata de recepţie, e numai zâmbet. Într-o englezӑ frumoasӑ şi fluentӑ ne ureazӑ un cӑlduros “welcome”, ne povesteşte, calm, tot ce vrem sӑ aflӑm de la ea, ne încaseazӑ banii pentru desayuno şi ne dӑ cheia.

Cӑlӑtoria de ducere ia sfârşit. Am ales bine. Hotelul Casual del Mar e un concept foarte interesant, plin de culoare şi de originalitate. Fiecare camerӑ este coloratӑ diferit, decorurile de pe holuri sunt şi holurile în sine sunt vopsite în culori vii, închipuind mici “cartiere”. Camera noastrӑ are fereastrӑ spre un mic patio cu laminator, ceea ce ne fereşte de zgomotul unei strӑzi (Calle Aurora), destul de circulatӑ.

Mobilierul este şi el neconvenţional, dulӑpiorul obişnuit din alte hoteluri este înlocuit aici de un suport pentru umeraşe.

Gӑsim şi calea spre sufrageria pentru desayuno, decoratӑ cu ustensile marinӑreşti,

ne odihnim, o clipӑ, într-un mic “parc” de la intersecţia unor coridoare

(unde se pot citi câteva cӑrţi şi reviste lӑsate pe masӑ), apoi spunem “buenas noches, Malaga!”.

Mañana en la mañana o sa pornim la asaltul oraşului, aşa cӑ avem nevoie de odihnӑ.