45. DE LA GORJ, COANE! (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

45. DE LA GORJ, COANE! (3)

Iluminiştii francezi ar fi mândri de mine, pentru cӑ, umblând prin Gorj, am fӑcut o descoperire epocalӑ, legatӑ şi de curentul lor: acolo unde nu pӑtrunde lumina sunt multe şanse sӑ fie întuneric.

Chestia asta s-a verificat şi în a doua mare peşterӑ mare pe care am vizitat-o pe-acolo, Peştera Muierilor.

O cunoşteam demult, din tinereţe (a mea, nu a ei), când am vizitat-o însoţiţi de un ghid calificat de la OJT Vâlcea, fotograf pasionat şi el, cӑruia îi datorӑm nişte poze cu blitz (aveam şi eu un Zenit TTL în dotare atunci, dar încӑ nu aveam şi sursa portabilӑ de luminӑ).

Sigur, noi nu mai suntem tineri ca atunci, dar peştera e şi mai bӑtrânӑ.

Accesul la Peştera Muierilor (şi nu a Muierii, cum este, de obicei, denumitӑ) se face prin comuna Baia de Fier, drumul nu e rӑu, deşi între Novaci şi susnumita era în plinӑ activitate şantierul la un pod rutier, iar trecerea se fӑcea … cum se putea. Dar se putea, chiar şi cu o maşinӑ atât de joasӑ cum e Racheta Roşie.

Şi ajungem unde ne-a dus waze şi gӑsim o parcare mare cu multe maşini, printre care îşi gӑseşte loc şi Racheta noastrӑ.

Mai avem de urcat în vitezӑ o alee în pantӑ, în vitezӑ pentru cӑ este fӑrӑ douӑ minute, iar grupul pleacӑ la fix. Binenţeles cӑ nenea cu bilete ne îndeamnӑ sӑ mӑrim iuţeala, ceea ce noi nu facem, dar el are rӑbdare şi ne vinde şi bilete. Iar grupul pӑtrunde în subteran dupӑ încӑ vreo câteva rӑbdӑri, necesare altor prezumtivi vizitatori care urcӑ pe alee.

Biletul rӑmâne în colecţie, iar noi pornim traseul de vizitare.

Peştera Muierilor “este sӑpatӑ, în calcarele mezozoice de pe marginea sudicӑ a masivului Parâng, de cӑtre râul Galbenu” (citat wiki). Numele este dat de obiceiul locuitorilor zonei de a-şi adӑposti aici muierile şi copchiii atunci când plecau la lupta cea mare împotriva nӑvӑlitorilor.

Are patru niveluri, unul vizitabil, cu o lungime de vreo 570 de metri, şi încӑ trei nedeschise şi nedescrise pentru public, care se lungesc pe vreo 7 kilometri. Galeria destinatӑ producerii de bani e mişto (asta poate însemna orice: frumoasӑ, mare, spectaculoasӑ etc.); un tunel destul de greu de strӑbӑtut, pentru cӑ plafonul este foarte jos, sub înӑlţimea unui om normal şi te obligӑ sӑ mergi îndoit de mijloc (vai de sciatica mea!) sau chiar în mersul piticului, dar existӑ şi acele sӑli imense, unde te poţi întinde sӑ-ti recuperezi forma fizicӑ. Specialiştii cu imaginaţie au gӑsit nişte denumiri pentru unele sӑli, stalactite, stalagmite sau coloane; liliecii, care aici se aratӑ vizitatorilor şi camerelor foto de orice fel, au contribuit şi ei cu câte ceva (sala cu guano), iar instalaţia electricӑ de iluminat, cea mai veche din România, nu numai cӑ ajutӑ ochiul liber sӑ vadӑ spre deliciul creierului ce a creat natura, dar îmi dӑ şi mie un foton de ajutor în obţinerea de fotografii.

Spre deosebire de peştera vecinӑ de la Polovragi, unde se poate vedea un schelet desenat pe peretele de piatrӑ, aici ghidul ne aratӑ o vitrinӑ cu oase (se pare cӑ au fost gӑsite fragmente din scheletele mai multor umanoizi), dar şi un schelet reconstituit şi aşeazat în poziţie naturalӑ. Ӑsta e de Ursus Spaeleus … Ӑӑӑӑ … dacӑ în Peştera Muierilor vedem schelet de Urs, înseamnӑ cӑ, prin reciprocitate, la Chişcӑu, în peştera Urşilor ar trebui sӑ vedem femei, mӑcar sub formӑ de schelet? De fapt nu, tot oase de urşi sunt expuse şi acolo, ştiu eu din alte vremi.

Profitând de un moment în care ghidul stӑtea rezemat de perete, aşteptând ca membrii grupului sӑ facӑ poze pe lângӑ capul de turc, l-am abordat şi l-am întrebat de ce la noi nu se fac în peşteri jocuri de lumini colorate. Înainte sӑ reacţioneze violent, i-am povestit cum este prezentatӑ St. Michael’s Cave, fӑcându-l sӑ pӑstreze o oarecare deschidere a gurii. La întrebarea lui nerostitӑ i-am spus cӑ mie culorile alea mi se par un kitsch, iar omul şi-a închis gura, redeschizând-o într-un zâmbet.

Drept care, profitând de noua noastrӑ prietenie, i-am spus cӑ sunt la a doua prezenţӑ pe moşia lui, prima fiind în august 1980. Om cu simţul umorului, mi-a zis cӑ el e nӑscut dupӑ ’80 şi cӑ recunoaşte cӑ eu cunosc peştera mai bine decât el. Mai rӑmânea sӑ îmi dea mie ecusonul de ghid.

Cei aproape 600 de metri de grotӑ vizitabilӑ s-au terminat mult mai repede decât ne-am fi dorit. Spre deosebire de cea de la Polovragi, unde un carton scris te trimite pe unde ai mai fost, cea de faţӑ e mai practicӑ: are încӑ un capӑt, unde se vede luminiţa.

Am ieşit în apropiere de şoseaua pe unde trecuse orbita Rachetei Roşii şi am purces în direcţia unde ştaim cӑ o lӑsasem sӑ se odihneascӑ. Drumul pe asfalt ni s-a pӑrut mai lung decât cel printre stalagmite, dar am profitat oarecum: am fotografiat Peştera Muierilor şi pe dinafarӑ. Vorba celor de la car wash: interior / exterior.