42. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (21) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (21)

Ieşim, cum s-ar zice din adâncul mӑrilor şi al oceanelor, impresionaţi de bogӑţia şi diversitatea naturii Terrei, cu gândul de a gӑsi ceva mӑcar echivalent în creaţia omului sevillan. 

Sau, din adancuri, spre inaltimi!

Autobusul ne hop on fӑrӑ întârziere şi porneşte în explorarea malului stang al Guadalquivirului, cartierul Triana şi, apoi, insula La Cartuja. Insulӑ care, în 1992, a gӑzduit Expoziţia universalӑ. Între paranteze fie zis, şi România a participat la evenimentul acela, dar pavilionul nostru de atunci este printre foarte puţinele care a fost demolat între timp.

Prin ce poate impresiona locul unei foste expoziţii universale? Champ de Mars a rӑmas cu La Tour Eiffel. La Cartuja a rӑmas cu destule clӑdiri folosibile în alte scopuri, iar edificiul cel mai evident de pe Cartuja, fiind cel mai mare, e Torre Sevilla, apӑrut ulterior pentru a lua totul în stӑpânire.

Şantierul a fost deschis în 2008, iar turnul a fost inaugurat în 2015, César Pelli fiind arhitectul turnului de sub ochii nostri – mӑ rog, de deasupra ochilor nostri. La capitolul receptare de cӑtre public, scorul pare a fi egal cu Eiffel. Turnul parizian a avut o mulţime de hateri, chiar mari personalitӑţi, dar iatӑ cӑ, deşi toatӑ lumea e de acord cӑ arhitectura sa nu se potriveşte deloc cu contextul citadin, de 130 de ani el e tot acolo. Torre Sevilla a fost contestat încӑ din perioada de proiectare, iar printre cei care se împotriveau a fost chiar şi UNESCO, sub pretextul cӑ înӑlţimea e prea mare. Totuşi, turnul s-a nӑscut, a crescut şi a reuşit sӑ depӑşeascӑ orice altӑ construcţie din oraş şi din Andalucia, iar în toatӑ ţara spaniolӑ numai vreo şase creaţii umane o depӑşesc. Şi da, fiind atât de impunӑtor, Torre Sevilla e vizibil de oriunde, iar pozele mele, de zi şi de noapte, o dovedesc. La capitolul înӑlţime, totuşi, câştigӑ alsacianul. Torre de faţӑ are vreo 180 de metri, La Tour depӑşeşte 320 m. Capitolul faimӑ, încӑ nu se pune, Eiffel a furat startul. Nu mai calculӑm şi un scor final, nu are rost. Ambele turnuri – şi atâtea altele – trebuie vӑzute, escaladate de cei care nu fac rӑu de înӑlţime şi admirate (sau nu).

În zilele noastre, turnul adӑposteşte o mulţime de firme şi birouri, iar la bazӑ creeazӑ un fel de scurtӑ arterӑ comercialӑ.

În apropiere, pe lângӑ alte instituţii, lipsite de interes, e uşor de observat o clӑdire mare, rotundӑ. Credeam cӑ o fi o altӑ colecţie de firme, dar, când colo, am aflat cu surprindere cӑ acolo e nici mai mult nici mai puţin decât echivalentul unui inspectorat şcolar: La Consejería de Educación y Deporte – El departamento de la Junta de Andalucía encargado de las competencias autonómicas en materia de educación infantil, primaria y secundaria, formación profesional y promoción del deporte. Sper cӑ elevii andaluzi au rezultate pe mӑsura clӑdirii.

Tot în zona aia, mai pe malul râului, se înalţӑ încӑ un turn – doar astea ne intereseazӑ acum. Torre Schlindler. Numele nu are legӑturӑ cu vestita listӑ, ci cu un producӑtor elveţian de ascensoare, care l-a pus pe un arhitect spaniol [Guillermo Vásquez Consuegra] la muncӑ, cu gândul sӑ îşi promoveze lifturile la aceeaşi expoziţie universal din 1992. Şantierul a durat mai mult decât se prevӑzuse, dar cele 18 etaje şi 65 de metri au apucat sӑ coexiste cu expoziţia. Dupӑ aceea s-a cӑutat un nou rost pentru edificiu şi, în 2012, fericit deţinӑtor a devenit Pabellón de Navigación, care de acolo priveşte (supravegheazӑ) traficul nautic pe Guadalquivir.

Tot exposición a lӑsat moştenire comunitӑţii cartujiene o înӑlţime mai aparte. Am vӑzut-o de departe din autobus, dar nu am îndrӑznit sӑ deschid gura sӑ spun cӑ vӑd ceva care seamӑnӑ cu racheta Ariane 1 de la Le Bourget. Şi totuşi, este o Ariane, chiar dacӑ e 4, şi anume macheta 1:1 a rachetei europene care a lansat primul satelit spaniol în direcţia Kosmos. Macheta a fost montatӑ pe locul unde e şi acum pe 23 februarie 1992, a avut şi ea hateri ca toatӑ lumea, dar acum are … indiferenţi. Puţini sevilleni o mai bagӑ în seamӑ, iar ea, sӑraca, cade în uitare, aşteptând sӑ cadӑ pe jos.

Trecând din nou peste gârlӑ spre oraş, audioghidul autobuzului, printre acorduri de flamenco, atrage atenţia asupra unei construcţii cam ciudate, un pod asimetric. Am studiat cu atenţie pozele. Poduri hobanate existӑ destule în România, un mare primar promite un mare pod hobanat în oraşul sӑu iar alt mare primӑriţӑ în al ei. Dar astea, existente, proiectate sau promise, au nişte piloni verticali ca toţi pilonii, de care se leagӑ aţele alea colorate pentru a asigura rezistenţa tablierelor. Puente Alamillo are un singur pilon, înclinat, cu sforile respective legate într-o singurӑ parte, poate iar invers decât ar parea logic. Cunoştinţele mele de limba spaniolӑ m-au fӑcut sӑ înţeleg, totuşi, cӑ am admirat construcţie extrem de logicӑ, pentru cӑ greutatea tablierului e balansatӑ de cea a pilonului înclinat în direcţia opusӑ.

Facem dupa bunul nostru obicei, si putin plane spotting, pentru ca un Ryan e pe finala mare.

Se pare cӑ Puente ӑsta ar fi trebuit sӑ aibӑ un frate orientat invers şi simetric, pe al doilea braţ al râului, dar, din motive mai mult sau mai puţin absconse, ӑsta nu s-a mai nӑscut (unii zic cӑ efectul estetic al fiului unic ar fi fost stricat, alţii cӑ n-au mai ajuns banii …). În tot cazul, am regretat cӑ busul roşu şi-a stabilit traseul pe un pod paralel. Ar fi fost interesantӑ o pozӑ fӑcutӑ între cele douӑ rânduri de hobane luminate artificial.

O altӑ înӑlţime aflatӑ nu departe de Guadalquivir şi pe care am vӑzut-o din bus şi de jos se aflӑ chiar alӑturi de restaurantul Perdigones, de la care şi-a luat şi numele. Sau invers? Nu ştiu, fapt e cӑ rugându-l pe google sӑ-mi gӑseascӑ Torre Perdigones, el a observat numai restaurantul. I-o fi fost foame?

Torre de los Perdigones a fӑcut parte, la vremea lui, 1885 din fabrica “San Francisco de Paula”, care producea perdigones, adicӑ alice. Patron era unul, Manuel de Mata e Muñoz. Dupӑ diversificarea producţiei, fabrica a livrat cӑzi de zinc, dar şi-a pӑstrat denumirea chiar şi dupӑ ce a dispӑrut de pe faţa pӑmântului, rӑmânând numai turnul. În zilele noastre (adicӑ dupӑ 2007), edificiul mai este cunoscut şi sub denumirea “Cámara oscura”. Doar 45 de metri are Perdigones, deci nu e un turn chiar atât de remarcabil.

Ultimul turn pe lângӑ care trece autobuzul cu etaj este şi cel mai vechi dintre toate: Torre del Oro.

E situat tot pe malul râului, ca toatӑ lumea, şi stӑ acolo încӑ din 1220, de pe vremea califului Almohad. A fost construit cu scop militar, desigur, fiind un fel de turn de observaţie pentru intrarea în oraş dinspre mare.

Turnuleţul (e scund faţӑ de celelalte) e construit din materiale primitive, printre care şi paie presate, cicӑ, adicӑ paiantӑ? avea un frate geamӑn peste gârlӑ, iar între ele se întindeau lanţuri, astfel interzicându-se accesul oricӑrei nave (în sec. 13).

Edificiul a avut o istorie zbuciumatӑ. Întâi s-a fӑcut primul nivel cu secţiunea lui dodecadonalӑ. Dupӑ o sutӑ de ani a fost adӑugat al doilea nivel, de aceeaşi formӑ. Apoi a venit cutremurul (de la Lisabona), în 1755, şi o parte din turm s-a surpat. În 1760 a fost reconstruit de un architect belgian.

Spre deosebire de alte construcţii, care beneficiazӑ de adversari, Torre del Oro a avut, mai ales în ultimele secole, numai prieteni, care au militat pentru conservarea lui.

A fost turn de control şi puşcӑrie, acum e muzeu, unde se pot vizita vestigii marinӑreşti. Am crezut cӑ o sӑ avem timp sӑ-l vizitӑm înainte de plecare, se vede treaba cӑ ne-am înşelat. Rӑmâne pe data viitoare, deocamdatӑ am luat cu noi doar câteva poze frumoase, fӑcute din diferite unghiuri, şi un breloc.

Şi … cam atât. Ar mai fi La Giralda, dar o sa aiba parte de o abordare muuult mai ampla.

Dar ... Noi nu mâncӑm nimic azi?