51. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (28) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (28)

Sevilla nu e cel mai mare oras din lume, iar traseul autobuzului cu etaj, chiar dacӑ dureazӑ aproape o orӑ (pentru cӑ stӑ mult în staţii), este uşor de reţinut. Una dintre opririle pe care o reţinusem şi de care voiam sӑ profitӑm e Plaza de España, care ascundea un edificiu interesant, demn de vizitat.

Zis şi efectuat. “Proxima parada, ladies and gentlemen, La plaza de España”, a anunţat vocea brunetӑ din cӑştile galbene ale maşinii, iar noi ne-am grӑbit sӑ profitӑm de indicaţia-i preţioasӑ.

De fapt, staţia este la marginea unui parc pitoresc, Parque de María Luisa, cea mai întinsӑ zonӑ verde a Sevillei, care se pare cӑ respectӑ dintotdeauna directivele Uniunii Europene, chiar dinainte ca aceasta sӑ fi fost conceputӑ, adicӑ de pe la 1893, când infanta Luisa Fernanda a donat oraşului grӑdina palatului ei, San Telmo. Orӑşenii, bӑieţi deştepţi, l-au pus pe unul, Jean Claude Nicolas-Forestier, sӑ regândeascӑ locul în 1911, iar în 1914 pe arhitectul Aníbal Gozalez, sa îi re-regândeascӑ, ştiind cӑ în 1929 avea sӑ se întâmple, chiar în parcul respectiv, expoziţia Ibero-Americanӑ.

Mai mult decât atât, pentru cӑ sus-numita expoziţie urma sӑ aibӑ nevoie de nişte pavilioane, sevillenii s-au gândit sӑ construiascӑ acolo şi o clӑdire fainӑ, care sӑ fie reprezentativӑ pentru întreaga Spanie, în sincronie şi diacronie. Astfel, a luat naştere, binenţeles cӑ în tip util (1928) pentru manifestarea din 1929, locul numit, ce-i drept, nu prea original, Piaţa Spaniei (imitӑ alte denumiri, din Bucureşti, Roma, etc.).

Suntem foarte surprinşi de ceea ce vedem, intrând dinspre parc printr-o poartӑ tӑiatӑ într-un gard: o clӑdire enormӑ prin întindere, nu prin înӑlţime, un semicerc cuprins între douӑ turnuri principale, Torre del Norte şi Torre del Sur.

Clӑdirea conţine numeroase “alcovuri”, fiecare reprezentând o anumitӑ provincie a Spaniei, în care se gӑsesc rafturi de cӑrţi (acoperite bine, noi nu le-am vӑzut), pentru sistemul de bibliotecӑ liberӑ (practicat în zilele noastre şi în trenurile unei companii private de transport feroviar de cӑlӑtori de la noi). Alcovurile astea, în fapt nişte balcoane, sunt ornate cu tot felul de plӑci de teracotӑ coloratӑ şi cu mutrele unor oameni de culturӑ iberici. Specialiştii descriu edificiul ca fiind o operӑ în stiluri amestecate: neo-renascentist, neo-baroc şi neo-maur. Neo-neo!

Binenţeles cӑ facem şi noi o ascensiune pânӑ la nivelul alcovurilor, dar ochelarii nostri şi camerele foto au parte de o privelişte oarecum neplӑcutӑ, alcӑtuitӑ din zeci de aparate de aer condiţionat. De, binefacerile progresului.

Noroc cӑ, totuşi, tradiţia locului supravieţuieşte aici, fiind reprezentatӑ de un tânӑr cu mutrӑ de rocker, dar cu apucӑturi de locuitor al Trianei, adicӑ un chitarist cântӑreţ de flamenco. Cântӑ tare şi tare frumos, pe casa scӑrii, decorul fiind plӑcile de teracotӑ coloratӑ.

Piaţa în sine cuprinsӑ în jumӑtatea de cerc trasatӑ de edificiu, este strӑbӑtutӑ de un canal, poate în alte sezoane plin cu apӑ, la data vizitei noastre plin mai mult cu noroi, traversat de câteva poduri care reprezintӑ vechile regate care compuneau Spania de azi. Lângӑ podul din mijloc, ca o concluzie, este un drapel al Spaniei, alcӑtuit tot din placi de teracotӑ coloratӑ.

Binenţeles cӑ trebuie şi aşa ceva: o fântânӑ artezianӑ, realizatӑ de acelaşi Aníbal Gonzalez. Am citit cӑ fântâna s-ar afla în centrul pieţei, dar, sincer, în atâta geometrie cât îmi mai amintesc şi eu nu ştiu sӑ se fi spus cӑ un semicerc are un centru diferit de al cercului din care face parte, iar fântâna sigur nu acolo este. 

Mӑ rog … nu asta e important în pozele mele, ci oamenii care populeazӑ locul. Probabil cӑ majoritatea sunt turişti, iar cei care asigurӑ serviciile pentru cӑlӑtori sunt la datorie (dovadӑ prezenţa trӑsurilor). Dar remarc şi mulţimea de biciclete, şi nu vorbim de unele de vitezӑ, cum folosesc turiştii, ci de unele mici, de plimbare, semn cӑ utilizatorii sunt localnici. Ceea ce încerc sӑ spun e cӑ Plaza de España le aparţine şi plimbӑreţilor sevilleni, nu doar celor mondiali, iar prin asta se aseamӑnӑ cu Plaza del Asesoramiento de Braşov.

Deosebirea vine de la culoarea unei statui vivante. La Braşov am vӑzut un nene alb/negru (alternativ, de la o zi la alta), dar niciodatӑ unul arӑmiu. Care sӑ mai şi citeascӑ dintr-o carte arӑmie, stand pe o bancӑ tot arӑmie, dar invizibilӑ.

Fac o mulţime de poze prin locul ӑsta care ne impresioneazӑ foarte mult. Clӑdirea cea mare, piaţa, pavajul colorat, fântâna, oamenii, copacii, bref, de acum o amintire plӑcutӑ.

Dar trebuie sӑ ascultӑm şi glasul mecanismului de ceas, care ne atrage atenţia cӑ mai avem multe de vӑzut.