110. OBIECTIVE ARGEŞENE (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

OBIECTIVE ARGEŞENE (1)

Cred că toată lumea are parte de micul trafic de filmuleţe şi prezentări ppt pe mail, aşa cum am eu. Multe dintre chestiile astea mi-au prins bine, am învăţat, sau măcar am aflat ceva din ele. Altele sunt doar amuzante, dar să acceptăm că şi amuzamentul e necesar, deci şi alea au fost utile.

O astfel de prezentare, primită de la dl General Aviator Nicolae Petrescu, cu informaţie nouă pentru mine a fost legată de Mănăstirea Corbii de Piatră. Câteva poze spectaculoase m-au făcut curios şi l-am întrebat imediat pe google pe unde este mănăstirea asta. Răspunsul a fost interesant: în judeţul Argeş.

A urmat a doua întrebare, adresată lui waze. Răspunsul a fost la fel de interesant, ba chiar îmbietor. Mănăstirea se afla la numai 168 de kilometri de mine, deci cam trei ore de mers cu maşina.

Păi am fost noi la mii de kilometri de casă şi nu încercăm o expediţie de trei ore (cu altele la întors, eventual)?

Racheta roşie a primit cu bucurie vestea că avem nevoie de ea. I-am servit necesara tavă cu jaratec de la benzinărie şi am executat startul într-o sămbătă de primăvară, pornind pe un drum arhicunoscut, cel de Braşov, via Piteşti. DN 65 Roşiori – Pitesti, apoi DN 73 până la Pişcani, de unde waze ne-a spus să o luăm la stânga, pe un drum judeţean pitoresc şi plin de localităţi rurale. Viteză mică, dar sosirea a meritat efortul. Am nimerit în comuna Corbi, satul Jgheaburi, am trecut o gârlă (Râul Doamnei) şi am găsit o stâncă neagră, destinaţia noastră.

Un peisaj foarte fain. Şoseaua trage un fel de linie de demarcaţie între zona locuită şi cea interesantă, iar în locul cel mai potrivit găsim un fel de piaţetă triunghiulară, cât se poate de bună pentru un culcuş legal destinat odihnei Rachetei noastre.

Liniştiţi în privinţa ei, încercăm să ne orientăm în teren.

Una dintre laturile triunghiului este un gard nou din scânduri, cu o poartă, prin care pătrundem pe o platformă asfaltată, probabil amplasamentul unui târg. Nimeni nu vinde nimic, deci nimeni nici nu cumpără. Mai există şi o căsuţă cu destinaţie specială. Cât se poate de utilă la capătul unui drum cu maşina.

Executăm o misiune de recunoaştere, necesară pentru dezmorţire şi pentru completarea culturii noastre generale cu imaginea de ansamblu a locului.

 

Apoi revenim la şosea, pentru a trece la adevărata îmbogăţire a cunoştinţelor. Prima etapă, un mic muzeu etnografic.
Gazda, o tânără mascată, ne întâmpină pe prispă şi ne prezintă interiorul de casă ţărănească argeşeană, decorat cu macaturi şi icoane ţesute de mâinile membrelor familiei. Ca dovadă a măiestriei, cumpărăm de la ea un laibăr gros de lână, bună platoşă în faţa iernii care vine.

Aceeaşi gazdă mascată pune apoi mâna pe un par pe care îl transformă în indicator la hartă  stâncă şi ne conduce la peretele masivului de gresie pentru a ne arăta formaţiunile geologice. Sincer, noi nu am fi observat că pe stâncă dormea un uriaş, care şi-a pierdut un braţ în timpul somnului (braţul e pe jos).

Ne luăm rămas bun de la gazdă / ghidă, după ce, cu greu, o convingem să accepte un ban pentru munca ei, pentru care ne spune “sărutmâna”. Ne strecurăm în continuare pe sub stâncă şi micuţa cădere de apă, printre materiale de construcţie şi o magazie (care, între noi fie vorba, cam strică peisajul)

şi ieşim din nou la şosea.

Acum ne îndreptăm spre intrarea în incinta mănăstirii.

Până la peretele stâncos urcăm câteva trepte, făcând un popas la mica biserică de lemn. Nu putem intra în construcţie, iar cât putem vedea seamănă mai mult cu un chioşc de suveniruri, deservit de un cetăţean în veşminte monahale. Luăm şi noi inevitabilii magneţei şi apoi ne continuăm ascensiunea. 

Mănăstirea în care intrăm este una dintre cele mai vechi de pe teritoriul României, după sursele mele chiar cea mai veche mănăstire rupestră. Gazda de la căsuţa albastră ne spusese că formează un triunghi sfânt împreună cu Grota Sfântului Andrei şi cu Mănăstirea de la Nămăeşti – pe care le-am văzut la vremea lor.

Grota e săpată manual în stânca de gresie, nu se ştie când. Se ştie doar că la 23 iunie 1512, Monahia Magdalina (fiica unui boier de prin partea locului) a înfiinţat Mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe unde am citit, am aflat că e posibil şi foarte probabil ca acolo să fi fost şi înainte, nu se cunoaşte de când şi până când, un lăcaş de cult. Se ştie însă că Monahia a închinat mănăstirea domnitorului de atunci al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab.

Nu se ştie nici cine a pictat grota, dar se ştie că e în stil bizantin. Deşi nu a fost niciodată restaurată, biserica păstrează mari părţi de pictură: Deisis, Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Învierea lui Lazăr, Botezul Domnului, Schimbarea la faţă, Înălţarea Domnului, Arhanghelul Gavriil, Sfinţii Militari, Iisus Emanuil. Picturile, însoţite de inscripţii greceşti, prin caracteristicile şi calitatea lor, permit datarea cu certitudine a ansamblului în prima parte a sec al XIV-lea, ceea ce înseamnă că Mânăstirea Corbii de Piatră este locaşul cu cea mai veche pictură din Ţară Românească.

 Şi se mai ştie că există două altare în aceeaşi navă; unii au încercat să explice că unul dintre altare ar fi catolic, dar specialiştii resping ipoteza, ţinând cont de stilul bizanţin despre care am pomenit deja. A, şi se mai ştie că pictura cea veche e foarte degradată, datorită umezelii, că nişte cercetători de la Institutul de Artă au făcut un proiect ştiinţific de restaurare, dar că (dez)onor guvernul României refuză să-l pună în aplicare. Lipsă de bani …

Intrând în biserica rupestră ne-am întâlnit cu un cetăţean care avea, probabil, rolul de paznic, nu şi de ghid, pentru că nu spunea nimic. Am văzut ceea ce ştiam, din lecturi, că trebuie să vedem, adică pictura străveche şi destul de greu de descifrat şi cele două altare. Interesant, nu se vede nici nu se aude nici un călugăr citind din cărţile sfinte, aşa cum se întâmplă în aproape orice altă mănăstire.

Ieşim din naos şi vedem, alături de uşă, trapeza cioplită şi ea în gresia stâncii, locul unde vieţuitorii lăcaşului îşi luau mesele, dar şi unde Nenea Goe Basarab judeca pricinile oamenilor locului.

Acum, după ce ne-am recules câteva minute, pornim la atacul înălţimilor. În stânga bisericii găsim nişte trepte frumos amenajate printr-un culoar din stâncă şi nu ezităm să le urcăm. Cu siguranţă merită să ajungem la capătul lor, altfel nu ar exista.

Şi nu ne păcălim. Chiar dacă nu ajungem pe Everest, peisajul care ni se dezvăluie e foarte frumos. La picioarele noastre se întinde satul Corbi, iar în zare, spre nord, peisajul ne aminteşte că nu suntem departe de Carpaţii Meridionali (a căror căciulă de zăpadă e încă vizibilă, deşi suntem la sfârşitul lui aprilie, iar la Roşiori s-au scuturat deja florile caişilor).

Salutăm şi Drapelul Naţional care străjuieşte “acoperişul” mănăstirii rupestre, după care începem coborârea.

 

Un alt şir de trepte din beton şi fier ne conduce la platforma probabilului târg, apoi la parcarea unde ne aşteaptă Racheta noastră Roşie. 

 

 

Racheta Rosie e cuminte, in parcare. O pazisera cei mai buni bodyguarzi.

Cum s-a văzut, am avut parte de o experienţă turistică – spirituală – montană foarte interesantă, iar ziua nu s-a terminat. Prietenul nostru Laurenţiu ne recomandase să un uităm să trecem şi pe la Mănăstirea Aninoasa, aflată nu departe. Deci,

VA URMA