83. BUCOVINA, PLAI CU FLORI (18) de Mihai-Athanasie Petrescu

Bucovinӑ, plai cu flori (18)

Folosind şablonul (nu zic limbajul de lemn, doar “şablonul”) propus de ghidurile pentru alcӑtuirea compunerilor şcolare, o sӑ încep episodul 18 în felul urmӑtor:

Iatӑ cӑ a rӑsӑrit soarele şi în ultima zi a sejurului nostru în Bucovina. Ne pregӑtim pentru lungul drum spre casӑ, cu câteva escale pe care de abia aşteptӑm sӑ le facem.

Da, dar întâi trebuie sӑ achitӑm nota de platӑ. Am calculat deja, cu oarecare aproximaţie, suma totalӑ, ţinând seama de preţurile afişate la recepţie şi în menu-ul de la restaurant. Dar niciodatӑ socoteala din camerӑ nu se potriveşte cu cea din holul de la intrare. E drept, nici cu mult nu am greşit, doar cӑ e în defavoarea noastrӑ. Fiind totul marcat, probabil correct, în facturӑ (normal cӑ preţurile marcate sunt altele decât cele de pe mercuriale), nu are rost sӑ protestӑm.

Racheta Roşie e, ca întotdeauna, gata de drum. Traseul e acelaşi ca la sosire, alternativa prin pasul Tihuţa ni se pare prea lungӑ. Oricum, mai avem obiective de vizitat şi nu vrem sӑ o pӑţim ca în anul precedent, când ne-a scapat casa lui Coşbuc din comuna Coşbuc, judeţul Coşbuc. Ӑsta, Bistriţa-Nӑsӑud. Dar ţara lui Coşbuc.

Aşadar, imediat dupӑ ce trecem de Târgu Neamţ, suntem atenţi sӑ nu ratӑm drumul – mӑ rog, drumeagul – spre Agapia. Nici nu am putea, pentru cӑ telefonul de sub bord strigӑ cât poate de tare: vireazӑ la dreapta!

Lӑsӑm Racheta la câteva sute de metri de intrarea în mӑnӑstire, astfel încât putem admira şi peisajul rural, contaminat de o mulţime de maşini venite din alte zone ale ţӑrii. Şi lumii. Interesant de vӑzut şi ţinut minte la ieşire: un chioşc în care se aflӑ un magazine de pâine, fabricatӑ şi vândutӑ de mӑicute. Doar trebuie sӑ ne aprovizionӑm pentru disearӑ, nu?

Tot o mӑicuţӑ ne dӑ şi bilete de intrare. Dupӑ cum se vede, obiectele se pӑstreazӑ cu grijӑ.

Mӑnӑstirea Agapia. Se spune cӑ este una dintre cele mai mari din Moldova, datând de la vremea Revoluţiei burgheze din Anglia, dar ctitoritӑ nu de Cromwell, ci de hatmanul Gavriile Coci, fratele lui Vasile Lupu, ӑla care se învaţӑ la şcoalӑ în aceeaşi lecţie cu Matei Basarab. A avut o existenţӑ foarte interesantӑ, cu momente de mӑreţie şi cu unele de restrişte, cauzate de invaziile şi jafurile turcilor, tӑtarilor sau leşilor. Timp de sute de ani a avut obşte de taici, apoi patriarhatul a fӑcut loc matriarhatului, de la 1803 încoace. De fapt, o parte din istoria lӑcaşului poate fi descifratӑ şi pe “inscripţia” afişatӑ la 1930 pe zidul mӑnӑstirii.

Am mai trecut pe la Agapia în 1993. Ceea ce ne-a atras atenţia atunci şi nu s-a pierdut nici acum este bogӑţia şi frumuseţea de flori şi culori, pe straturi şi în jardiniere, în curte şi pe clӑdirile anexelor. Colindӑm prin incintӑ şi luӑm cu noi cât de multe culori încap în memoria electronicӑ a celor douӑ telefoane, dar sigur cӑ fotografiile, oricât ar fie ele de reuşite, nu înlocuiesc originalul.

Tot culoare, dar creatӑ de om, nu de naturӑ, este momentul acela din istoria Agapiei legat de şederea (activӑ) aici a pictorului Nicolae Grigorescu. Mӑicuţele au amenajat un muzeu, pe care îl vizitӑm şi noi cu drag, dar doar îl vedem, îl apreciem şi ne amintim de el, pentru cӑ mӑicuţele custode au nişte ochelari foarte pӑtrunzӑtori şi pe ei scrie cu litere mari: fotografiatul interzis!Doar coridorul de acces am putut sa-l fotografiez.

Biserica, sfinţitӑ la 1646 cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil, deşi nu are un stil architectonic definibil, e specialӑ mai ales prin frescele lui Grigorescu.

În câteva locuri din curte am vӑzut (şi am urmat) o inscripţie adresatӑ iubitorilor de literaturӑ. Ea trimite, printr-un fel de gang ardelenesc, la casa memorialӑ a lui Alexandru Vlahuţӑ, aflatӑ în afara incintei.

Se pare cӑ şi autorul “României pitoreşti” a fost fermecat de frumuseţea şi liniştea Agapiei, cu atât mai mult cu cât sora lui, mӑicuţӑ la acea mӑnӑstire, şi-a construit o cӑsuţӑ din lemn, unde şi-a gӑzduit de atâtea ori fratele, încât lumea a ajuns sӑ o considere a lui. Cӑsuţa. Cӑ sora chiar era.

Sunt câteva zeci de metri de urcat pânӑ acolo pe strada denumitӑ, foarte original, “Al. Vlahuţӑ”.

Îi strӑbatem, urcӑm şi cele câteva trepte şi suntem întâmpinaţi de o tânӑrӑ cӑlugӑriţӑ adeptӑ a progresului. Vorbeşte la telefon cel puţin la fel de pasionatӑ ca şi elevele noastre şi nu lasӑ aparatul de la ureche nici când ne ia banii pentru bilete (fӑrӑ sӑ ne dea, din pӑcate, biletul pe care îl şi vedeam adӑugat la colecţia mea) şi când, dupӑ ce se asigurӑ cu toţi ochii cӑ ne-am luat un flyer de pe mӑsuţa de la intrare (o foaie xeroxatӑ, pe care am pus-o bine, dar nu mai ştiu unde) iese în faţa casei, ca sӑ nu ne deranjeze cu discuţia ei.

Cӑsuţa are douӑ încӑperi în care putem vedea câteva obiecte de mobilier din categoria antichitӑţilor rurale moldoveneşti şi câteva obiecte personale, printre care şi unelte de scris şi cӑrţi. Pe pereţi e o colecţie de fotografii în care recunoaştem personalitӑţi contemporane cu Vlahuţӑ, plus o inscripţie care interzice fotografiatul. Iar noi luam în serios interdicţia, pentru cӑ mӑicuţa ne supraveghezӑ atentӑ prin geam. Nu vrem sӑ ne dea vreun telefon ca sӑ ne certe.

Intelegem si ce i-a placut aici lui Vlahuta.

Ne întoarcem spre lume trecând din nou prin incinta frumoasei mӑnӑstiri,

apoi facem cuvenita oprire la chioşcul brutӑrie. Şi chiar nu ne-a pӑrut rӑu … decât pentru cӑ nu am putut lua mai multӑ pâine cu noi. Un deliciu!

Pornim, din nou, la drum spre Ardeal. Prima aglomerare urbanӑ: Piatra Neamţ. Nu avem în plan sӑ ne oprim, dar avem bafta sӑ fotografiem un element care, dupӑ doar douӑ luni, avea sӑ devinӑ istorie: un troleibuz nemţean.

Dintotdeauna mi-au plӑcut troleibuzele. Nu neapӑrat pentru cӑ în copilӑrie aş fi fost vreun ecologist, nimeni nu-şi bӑtea capul cu poluarea în anii 1960, dar TV-2urile si TV-20urile care strӑbӑteau Braşovul în vremea mea treceau exact pe unde aveam eu nevoie: pe la Ceasu Rӑu, prin Piaţa 23 August şi prin cea  a Prundului (Unirii). E drept cӑ, dupӑ o vreme, pe lângӑ troleul 2 a apӑrut şi autobuzul 16, care mi-a captat atenţia, dar prima utilizare a transportului public nu se uitӑ. Apoi, sigur, faptul cӑ motorul de troleu nu scoate fum (nu de benzinӑ, dar da de preşpan sau de plastic încins) şi, na, e mai bine fӑrӑ fum. Sau ar fi mai bine, pentru cӑ la sfârşitul lui octombrie 2019 şi-au dat sfârşitul şi troleele nemţene, firma (culmea!) Troleibuzul SA operând, de atunci, numai cu motoare diesel. Am auzit cӑ acum, în martie 2020, vechile troleibuze sunt vândute ca fier vechi şi mӑ întreb ce va deveni reţeaua de contact, ştiind cӑ mare parte din cea de la Braşov a dispӑrut fӑrӑ urmӑ … A luat babau’ …

Dupӑ Piatra Neamţ ne înscriem pe valea Bicazului, cu bucuria de a trece din nou prin Cheile aceluia. Şi la venire am filmat traseul, cu camera de bord, dar fişierul obţinut e atât de mare încât nu pot, nu am loc sӑ-l descarc pentru prelucrare în laptop. De data asta, luӑm cu noi câteva minute de drum cu ajutorul telefonului, un fişier pe care îl acceptӑ şi youtube. Maiorul Powell, ӑla care a strӑbӑtut prima oarӑ canyonul Colorado într-o pirogӑ, aşa cum scria acum 30 de ani în manualele EDP de limba englezӑ, cred cӑ ar vrea sӑ facӑ şi pe-aici o turӑ …

Şi în Ardeal e soare şi ne primeşte cu bucurie. Mai facem un popas la un restaurant pitoresc, ӑla pe care mi l-a semnalat colega mea Liliana, unde pӑstrӑvul fript de pe farfurie se potriveşte perfect cu raţele şi gâştele care mişunӑ pe lac şi prin poiatӑ sau cu driganele, poneii şi alţi mӑgari şi capre care îşi încântӑ vizitatorii, copii de toate vârstele.

Apoi, cap compass cӑtre Mӑgura Codlei.

În apropiere de ea – chiar, ar trebui sӑ verific, care e mai aproape de cartierul meu braşovean, Tâmpa, sau Mӑgura? – punem punct final unei frumoase vacanţe, de care noi ne vom aminti cu plӑcere, la fel şi oricine vrea sӑ viziteze blogul de faţӑ.

Deci, cum ziceam: PUNCT FINAL