80. BUCOVINA, PLAI CU FLORI (15) de Mihai-Athanasie Petrescu

Bucovinӑ, plai cu flori (15)

Motto:  Ce castel e acesta? întrebă Sobiețki când, rădicând capul, zări pe sprinceana dealului, înălțându-se trufașă dinaintea lui, cetățuia Neamțu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni!

(Costache Negruzzi, Sobieţki şi românii)

Pӑrӑsind cartierul Humuleşti, ridicarӑm capul şi avurӑm exact aceeaşi privelişte a trufaşei cetӑţui. Spre acolo ne-am îndreptat, bazându-ne pe talent şi intuiţie (a telefonului navigator de bord, nu a mea). E drept cӑ din giratoriu am urmat sӑgeata indicatorului de direcţie, dar, fӑrӑ Waze, nu am fi nimerit poalele dealului cel sprâncenat, atât de sinuos este traseul pânӑ la parcarea unde am descӑlecat de pe Racheta Roşie.

Cetӑţeanul care supraveghea intrarea în parcare nici nu a stat pe gânduri; ne-a rupt în mare vitezӑ douӑ bilete de parcare, motivând cӑ ştie el cât timp ne trebuie sӑ vizitӑm cetatea. Nu avea rost sӑ negociem.

Accesul la fortӑreaţӑ se face pe o alee asfaltatӑ, foarte abruptӑ, unde accesul maşinilor fӑrӑ pile e interzis. Racheta are pile electrice, marca (cenzurat, nu fac publicitate gratuitӑ), care nu  funcţioneazӑ şi pe dealuri, aşa cӑ o pornim pe jos.

De fapt, încercӑm sӑ pornim, dar o tanti înarmatӑ cu un aparat foto Canon ne opreşte şi, cu gura plinӑ de zâmbete, ne fotografiazӑ. Rezultatul îl vom putea obţine la coborâre.

Urcӑm cu drag şi puţin spor, citim toate panourile de pe marginea drumului, un pretext destul de bun pentru câteva clipe de odihnӑ,

ascultӑm şi muzica produsӑ de un tânӑr, rocker la urcare, interpret de coveruri Phoenix, dar la coborâre (a noastrӑ, nu a lui, el era sub acelaşi tufiş) a devenit folkist, coverindu-l pe Vali Sterian şi, câteva mii de gâfâieli mai târziu, ajungem sub un pod înalt (nu îl pot compara cu cel de la Vaslui 1475, dar destul de), pe care se obţine accesul în cetate.

Şi aici am avut ceva de învӑţat: dacӑ te înhӑitezi cu alti vizitatori, plӑteşti biletul mai puţin decât dacӑ te prezinţi candidat independent. Adicӑ un fel de mini partid al vizitatorilor. Oricum, biletul e mai ieftin decât la cӑsuţa familiei Creangӑ.

Documentele wiki nu sunt prea sigure în legӑturӑ cu data inaugurӑrii cetӑţii Neamţului. Sigur e cӑ prima datӑ e pomenitӑ în 1395, când Moldova a fost vizitatӑ de o oştire maghiarӑ. Ghinion, ungurii au luat bӑtaie cu acea ocazie, misiunea lor diplomaticӑ de cucerire de noi teritorii fiind un fiasco. Însӑ bӑtaia au luat-o în altӑ parte, la Hindӑu, nu la Târgu Neamţ.

Binenţeles cӑ tot Ştefan cel Mare a avut cea mai importantӑ contribuţie la dezvoltarea cetӑţii, pe la 1476, iar urmaşii lui din ziua de azi nu au uitat asta şi au montat în interior un tablou mare şi frumos al domitorului si un bust si mai frumos.

Acum hai sӑ vizitӑm. Birouri şi puşcӑrii, sӑli de mese, dormitoare şi cӑmӑri de provizii, creneluri şi ambrazuri, tunuri şi locuri de fumat pentru rӑzeşi şi vizitatori, bannere afişate pe ziduri, peisaje exterioare, oseminte în oubliettes, arme şi muniţii, bani şi hrisoave, o fantana cu bani in ea, ca Trevi, pe toate le-am vӑzut şi le-am adus aici sub formӑ de fotografii digitale.

Sigur cӑ descrierea în imagini e mult mai eficientӑ decât cea în cuvinte, mai ales cӑ eu nu sunt nici Hogaş, nici Sadoveanu.

Sӑ menţionӑm un lucru: în cetate telefonul molecular a funcţionat foarte bine, semnalul e cât se poate de bun. Poate depune mӑrturie în sensul ӑsta şi interlocutorul care m-a sunat şi cu care am discutat îndelung despre frumuseţile locului.

Frumos şi interesant obiectiv, care consumӑ destul de mult din timpul turiştilor, dar cred cӑ nimeni nu se poate plânge.

Dupӑ peste 400 de fotografii, din care aici am selectat numai vreo 120, coborâm spre oraş. Obţinem de la tanti cea cu Canonul un obiect la care nu ne aşteptam, o farfurioara de decor, iar noi credeam cӑ ne aşteaptӑ doar o pozӑ printatӑ pe hârtie.

E ora mesei, iar Arcaşul e acasӑ, cu o ofertӑ culinarӑ corespunzӑtoare.

Singurul care nu e mulţumit de expediţia noastrӑ e custodele parcӑrii. Când ne-a vӑzut apropiindu-ne de Rachetӑ, omul a apӑrut, cu o falcӑ-n cer şi cu una în asfalt, somându-ne sӑ mai cumpӑram bilete de parcare. Probabil cӑ se aştepta sӑ-l atac, pentru cӑ a adoptat o poziţie defensivӑ. Mirat cӑ nu protestez, mi-a înmânat încӑ un singur bilet, deşi mutra îl trӑda cӑ iniţial ar fi vrut sӑ îmi vândӑ mai multe (dupӑ ceasul meu, nu ar fi fost un abuz, în loc de douӑ ore petrecusem în zona aproape patru).

Şi … cam atât. Dar

VA URMA