103. MILANO A PORTATA DI MANO (11)

 

MILANO A PORTATA DI MANO (11)

Ne strecurăm prin ploaie spre statia de hop on. Ceasul ne bate pe umăr şi ne spune că e ora mesei. O fi, dar nu e încă şi ora autobuzului roşu, aşa că ne aciuăm la o cafea sub copertina unui băruleţ, făcându-ne planuri pentru prânz. Dar de fapt e simplu: ne amintim că suntem invitaţi la terasa din staţia de tramvai şi hotărâm că nu poate fi mai rău acolo decât în altă parte.

Vine şi etajatul, exact la ora de pe prospect, iar drumul până la Piazza Duomo nu e lung. Dar oricât ar fi de scurt, şoferul găseşte ocazia de a testa eficacitatea frânelor exact atunci când un cuplu de turişti bătrâni coborau de la etaj. Moşul, surprins de manevra de frânare, uită să mai pună piciorul pe trepte şi o ia pe repede înainte, încercând să deformeze scara cu propria-i spinare. Am admirat atunci calmul şi buna creştere a însoţitoarei de bord, care s-a grăbit să întrebe, de la locul ei, dar fără a se ridica (spre a evita panicarea pasagerilor): “Sir, are you OK?” Moşul nu a răspuns nimic, dar a urmat exemplul însoţitoarei: a rămas nemişcat exact unde se afla: pe jos. Şi poate că tot acolo e şi acum, dacă n-or fi făcut aia curat în autobuz.

Exagerez, desigur; alţi pasageri, mai puţin calmi decât salariata liniei, l-au ridicat pe cel căzut şi l-au ajutat să coboare din maşină.

Şi totuşi, compania care administrează maşinile roşii continuă să funcţioneze … şi sunt sigur că şefii lor nu se vor obosi vreodată să-şi ceară scuze, chiar dacă află de incident.

Cârciumioara e tot acolo unde fusese şi în timpul aşteptării, iar cameriere e tot lângă meniul afişat. 

Îl salutăm, folosind limba italiană, iar omul ne invită la o masă ferită de ploaie şi de traficul pietonal (al ospătarilor şi clienţilor), dar cu vedere la trotuar. Pentru că nu vrem să greşim ceva, preferăm să conversăm în limba engleză, acceptăm recomandările lui şi asistăm la modul în care coordonează activitatea unui tânăr coleg, la care ţipă foarte amabil în italieneşte.

Ne serveşte personal cu un vino bianco, ne asigură că şi mâncarea va sosi presto, şi dispare în interior.

Vinul e bun, aşa că îl degustăm şi ne concentrăm asupra trecătorilor de pe trotuar, printre care apare curând şi cameriere, care discută aprins cu o doamnă. Nu e departe, aşa că îl aud cum se desparte de interlocutoarea lui: “Bine, vorbim, te sun eu”.

Persoana se îndepărtează la treaba ei, iar eu îi fac semn omului să vină şi, spre surprinderea lui şi a doamnei mele, îl iau la rost: Păi bine, domnule, de ce ne înodăm noi limba în angloitaliană şi engleză? Sau vorbiţi româneşte numai uneori?”

După ce i-a trecut surprinderea, cameriere ne devine prieten din copilărie. Ne-am povestit de unde suntem (el e din zona Vâlcei), am aflat că e la Milano de peste 20 de ani, că are un fiu student la conservator … iar sosirea tânărului lui subordonat parcă i-a stricat din plăcerea de a sta de vorbă cu nişte compatrioţi.

Sigur că parcă mâncarea a fost mai bună, ştiind că avem cu cine să sharuim impresii asupra vieţii la Milano. Şi sigur că ne-a îmbiat să repetăm experienţa şi în ziua următoare, după cum sigur e şi că l-am asigurat că aşa vom face. Sper că a uitat de atunci, sau încă ne mai aşteaptă lângă meniul afişat …

Ca mică plimbare de după masă, ne angajăm într-un mic şi spectaculos gang, de fapt Passaggio Duomo, care ne duce în Piazza dei Mercanti. Incerc încă o poză cu Domul, dar îmi ies două, cu focusări diferite. Mişto ceas!

Acum e momentul să profităm de binefacerile busului turistic. Suntem siguri că are un traseu bine gândit pentru a ne dezvălui câteva dintre locurile din oraş unde altfel nu am şti să ajungem.

Vremea e destul de urâtă şi rece, aşa că e necesară copertina peste etajul maşinii, cum ar fi fost utilă şi o instalaţie de dezaburire şi climatizare. Dar, aşa, geamurile aburite un prea facilitează obţinerea unor fotografii reuşite.

Totuşi, începem să vedem ce e de văzut. Întâi un semafor, dincolo de care recunoaştem Teatro alla Scala.

Apoi o luăm pe Via Manzoni (denumire care ne aduce aminte de un mic restaurant din Roma şi de saltinbocca inegalabilă pe care am mâncat-o acolo) şi ajungem la vechea Porta Nuova.

Trecem ca Rădoi, înainte şi-napoi, prin bolta porţii (construită pe la 1810), facem un tur de pistă prin Piazza Cavour …

… îndreptându-ne apoi, vitejeşte, spre Teatro Piccolo şi Piazza Castello.

Acolo avem timp să ne amintim ce am văzut în ajun, pentru că este capătul de linie al maşinii cu etaj şi echipajul îşi valorifică dreptul la odihnă, în timp ce noi îl salutăm din nou pe Garibaldi şi încercăm să surprindem trecerea unui frumos tramvai verde (frumos, dar discret, pentru că alege să se ascundă în spatele geamului aburit al etajului roşu.

Pentru că lumea este într-o continuă mişcare, şi mijlocul nostru de transport porneşte într-un târziu şi, mergând încetişor pe Via Legnano, ajunge la Porta Garibaldi. E încă una dintre cele şase porţi ale oraşului Milano, a cărei construcţie a fost finalizată pe la 1827. Ea dă şi numele unui cartier, care dă numele unei gări secundare ale metropolei.

Deja ne vedem, în zare, semnele unui alt fel de civilizaţie milaneză, spre care ne îndreptăm, circulând pe Via Como.

Pentru a ajunge acolo trebuie să intrăm prin noua Porta Nuova, cea din Piazzale Principessa Clotilde, a cărei imagine se memorează aşa aburită cum e (a Porţii, nu a principesei).

Iar de acum pătrundem în cartierul care poartă numele Poarta Nouă. E vorba de cartierul modern al oraşului, destinat mai degrabă dezvoltării capitalismului. Casele, adica ‘zgârie norii”, sunt fie sedii de bănci, fie de firme de asigurări sau de alte ccompanii cu dare de mână şi de picior.

Primul, in ordinea accesării lor de către autobuzul cu etaj, e Torre Diamante. Înalt de 140 de metri, are doar de 30 de etaje şi conţine BNP Paribas. E, de fapt, al optulea din Milano, dar în ordinea înălţimii.

Trecem de câteva chestii pitice, unde se adăpostesc Samsung şi alte denumiri

... pentru a ajunge să dăm nas în nas cu Turnul Solaria, mai nou cu un an şi mai înalt cu 3 metri decât Diamantul. Pardon … cum naiba să dăm nas în … că ăstuia nu-i ajungi nici cu prăjina la nas …

Obiectivul camerei, ochelarii şi ochii ni se umplu cu cea mai înaltă clădire din mahala (şi din oraş): Unicredit Tower. 152 de metri fără lance, 152 cu totul … cum să nu fie impresionant!

 

În aceeaşi zona urbană, un bloc ciudat, al cărui nume un ai cum să-l uiţi: Bosco Verticale. E destul de scund, numai 115 metri şi 27 de etaje, dar e câştigător de premii pentru concepţie şi realizare. Cică pe bloc sunt plantaţi cam 900 de copaci şi încă vreo 2000 de plante mai mici, care ar echivala cu o suprafaţă plană de 7000 de metri pătraţi de pădure. E casă de locuit. Mă întreb dacă locatarii se poartă acolo ca-n codru …

O să mai ajungem şi mâine pe-aici, aşa că mai lăsăm şi pentru atunci nişte poze, pentru că nu-i aşa, afişul are dreptate. Cum de nu am observat până acum?

Trecem pe lângă Hilton şi ne întoarcem în ţara tramvaiului, unde ne simţim mai acasă. Şi, totuşi, mai avem de văzut un monument fain, Stazione Centrale.

E şi acolo un zgârietor de nori, dar nu-l băgăm în seamă în seara asta; doar ne propunem să ne facem timp şi pentru gară, promite a fi o vizită interesantă.

Busul îşi continuă periplul în amurg. Vedem, de la distanţă, diferite monumente despre care vocea melodioasă din câştile-ghid un spun nimic interesant, trecem pe sub Torre Velasca, pe care îl remarcasem ieri de pe Duomo şi, normal, ajungem  la locul de plecare, în faţa catedralei.

E o seară frumoasă, ploaia s-a oprit, ocazia perfectă pentru o bere la sucursala principalului obiectiv al oraşului: Bar Duomo.

Priveliştea merită să fie luată acasă şi nu mă las rugat.

Urmează şi partea cea mai prozaică: drumul cu metroul până la Piccolo Teatro, apoi cu tramvaiul 12 până la hotel.

Încheiem seara cu o constatare îmbucurătoare: Italia un duce lipsă de “dorei”. Oare cum şi cât s-or fi gândit constructorii înainte de a monta suportul pentru hârtie igienică tocmai sub lavoar?!

Mâine e ultima zi de plimbare. Mai avem câte ceva de văzut şi arătat, aşa că …

VA URMA