126.PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (3)

După cum spuneam la începutul serialului, destinaţia şi obiectivul expediţiei noastre în judeţul  Hunedoara a fost strict Mitingul de aviaţie de pe Aerodrumul Săuleşti, de lângă Deva. Un aerodrom unde am mai avut experienţe plăcute, prilejuite de mitinguri organizate de Aeroclubul României, de fiecare dată pentru a încheia en apothéose nişte Campionate Naţionale sau Europene.

Şi anul ăsta, aviatorii Aeroclubului au petrecut o săptămână întreagă la Deva, devenind o prezenţă obişnuită şi plăcută pentru locuitorii oraşului şi ai zonei geografice (am menţionat deja zborurile lor pe deasupra Castelului Corvinilor). Recepţionera hotelului unde am stat s-a bucurat sincer şi ne-a invidiat că mergem să asistăm la miting – ea, săraca, era de serviciu, dar ar fi vrut să meargă la aerodrom. Campionatul Naţional de Acrobaţie cu avionul, clasa Intermediate, a fost o competiţie importantă pentru tinerii piloţi români dornici să le calce pe urme, până la podiumurile competiţiilor mondiale, maeştrilor lor. O reuşită trebuia să fie şi mitingul de la finalul săpămânii – şi, după părerea mea, a fost un mare succes.

Binenţeles că nerăbdarea ne-a mânat la locul faptei cu mult înainte de ora oficială de începere a activităţii. Ucenicii zburători încă se agitau în jurul avioanelor, tehnicii făceau ultimele verificări iar piloţii, tineri şi maeştri, îşi luau cafeaua pe terasa de lângă palatul administrativ.

În faţa terasei betonate a fost instalată staţia de amplificare, luată imediat în primire de cei doi prezentatori, Petre Glonţaru şi Tal Ionescu. Da, era nevoie de doi oameni, pentru că unul dintre ei juca şi un al doilea rol principal în miting.

Şi a început spectacolul aviatic, după tradiţia Aeroclubului, cu un ULM: evoluţia lui Mădălin Gârbea la bordul unui avion ultrauşor Ikarus, pitturat în noua uniformă a A. R., purtată şi de aviatori. După el, un alt motor Rotax a bâzâit blând pe deasupra noastră, cel care a propulsat frumosul motoplanor IS 28 M2 pilotat de “Soldatul universal” al zilei. Nu pot să nu mă bucur atunci când văd în zbor capodopera asta a fabricii ICA, din păcate produsă într-un număr mic de unităţi, o aeronavă mică şi graţioasă, capabilă de o performanţă uriaşă (Sorin Turturică o povesteşte, documentat, în cartea lui apărută în 2021.[i] (https://cartideaviatie.blogspot.com/2022/02/blog-post.html)

Poezia zborului este mereu recitată în showurile aviatice de către planorişti. Tot în dublu rol a jucat aici Sorin Câmpean, mai întâi remorcându-l cu Maule pe Norbert Alin Scarlat (IS-28), lăsându-se, mai târziu niţel, remorcat de către Laszlo Ferencz.

După care, blândeţea şi poezia au lăsat locul forţei. Pe rând, au executat programe solo Andreea Bănesaru, George Rotaru şi Teodor Munteanu, pilotând avioanele Extra 300 L, Extra 330 SC şi Zlin 50. Sper să nu se supere pe mine oamenii ăştia, dar de fiecare dată când apar ei pe cerul unui miting, zburând după planoare sau avioane mai “cuminţi”, îmi aduc aminte de o vorbă a lui Ion Dobran, notată în “Jurnalul” său: în momentul primului său contact cu Grupul 7, tânărul sublocotenent Dobran a fost aproape speriat întâlnindu-i pe “sălbaticii” veterani (deja, după câteva luni de război aerian) Şerbănescu, Milu, Mălăcescu … Le-a acordat epitetul recunoscându-le experienţa şi calităţile de zburători, dar având în vedere şi forţa avioanelor Me-109 E pe care le zburau.

Au urmat, desigur, zborurile în formaţii de patru şi, apoi, de şase Extre (a fost odată o controversă aprinsă pe forumul rospotters.ro în legatură cu pluralul românesc ataşat unei mărci germane; nu mai ştiu cine a crezut la final că are dreptate, dar eu am folosit întotdeauna sufixul de plural, chiar de când am văzut Extrele prima dată în pozele din “Top Gun”, ediţia românească, şi persist).

Formaţia de patru, cu George Rotaru, Andreea Bănesaru, Vali Caval şi Petre Glonţaru (cum spuneam, el a jucat în dublu rol, mânuind atât microfonul de prezentator cât şi manşa Extrei 330) a fost prezentată drept Mini Hawks. Acum, sincer, de ce “Mini”? dacă nu ai şti cine sunt cei trei coechipieri ai lui George Rotaru, nici nu ai putea ghici, pentru că formaţia zboară strâns, corect, execută figurile fără greşeală (sigur, eu nu sunt arbitru de acro, mie totul mi se pare perfect, chiar dacă la de-briefing e posibil să îşi aducă aminte Şoimii “bătrâni” de vreo gafă făcută de cei tineri) iar efectul asupra privitorilor de la sol e de “wow!”.

Am urmărit evoluţia formaţiei de şase avioane chiar de lângă cortul piloţilor, unde m-a invitat domnul George Rotaru pentru o vizibilitate mai bună (mulţumesc încă o data, domnule Rotaru). Cred că am spus-o de vreo 100 de ori până acum în relatările mele, mie îmi plac foarte mult mitingurile de pe aerodrumurile astea mici ale Aeroclubului României, unde pot să mă apropii până la limita de siguranţă de aeronave şi de artiştii care le mânuiesc, aşa cum a fost şi la Săuleşti. Am putut asista la verificarea şi pregătirea Extrelor şi a piloţilor, am putut ciuli şi o ureche indiscretă la dialogurile lor, prin viu grai sau prin radio (atâta timp cât cineva cu o staţie a stat în apropierea mea), am putut face şi nişte poze tot indiscrete, pentru a surprinde mutrele piloţilor în momentul punerii în mişcare la sol (obiectivul meu de 300 mm e bun el, dar nu suficient de puternic pentru a obţine astfel de imagini de dincolo de cordonul de siguranţă), ba am putut vedea formaţia de şase (George Rotaru, Laszlo Ferencz, Ioan Aviatorul, Teodor Munteanu – pentru el am folosit metafora “Soldatul universal”, pentru că în spectacolul de la Deva a zburat de toate, motoplanor, Zlin 50, Extra 300, Vali Caval şi Attila Goger) venind dinspre Deva cu mult înaintea celorlalţi spectatori, a căror vedere era blocată de clădiri şi vegetaţie.

Deşi nu era prima dată când îi vedeam pe Extrişti, nu m-am ferit să îmi arăt şi de data asta admiraţia pentru ei şi sper că cei de sub cot nu au râs de mine că aplaudam singur în mijlocul câmpului. Domnul Rotaru a avut dreptate, am reuşit câteva poze faine de acolo, dar am ratat, pentru că rămăsesem cu gura căscată, momentul spectaculos al intersecţiei formaţiei de cinci cu solistul. Poate mă concentrez mai bine data aviatoare.

Am notat în memorie şi într-o poză şi momentul de final al manifestării, acela când publicul spectator a avut acces liber la avioane. O foarte bună iniţiativă, având în vedere entuziasmul (mai ales al) copiilor şi adolescenţilor. Sunt sigur că mulţi dintre ei vor profita de aerodromul lor şi se vor îndrepta către aviaţie. 

Am tras peste 500 de poze, cu teleobiectiv sau cu ifon, din care am vrut să selectez pentru relatarea asta cel mult 100. Am putut elimina câteva imagini greşite din punct de vedere tehnic, dar tot au rămas 400 publicabile (mă rog, la gradul meu de pretenţie şi ţinând cont de tehnica şi priceperea din dotare). Nu prea ştiu ce am făcut apoi, pentru că microprocesorul meu le-a răspândit cu furca prin folder, într-o dezordine totală.Stiu ca nimeni nu are răbdare să deruleze atât de multe poze, de aceea am ales să le montez (cu ajutorul editorului video ascuns în win 11, adica unul puţin performant) într-un clip. Nu am reuşit să fac un singur clip, editorul e şi mai leneş decât mine, aşa că am făcut cinci filmuleţe. Iar din cele 397 fix de poze, am ales doar câteva, ca să mă laud cu ele ca atare.

Încă o data mulţumesc Aeroclubului României şi îi felicit pe protagonişti pentru un spectacol fain de tot şi îi mulţumesc şi domnului Petre Glonţaru pentru ajutor la redactarea corectă a relatării.

Ne vedem (sper să putem şi noi ajunge) la MK!

 

 

 

6.       

 

 

 

---

[i] Sorin Turturică Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecărţi, 2021

125. PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (2)

 

PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (2)

Ajungem în Deva la o oră omenească pentru o scurtă recunoaştere. Villa Roma, micul hotel unde ne-am rezervat cazare, ne aşteaptă cu uşile zăvorâte electric, dar noi avem un sms cu instrucţiunile pentru deszăvorâre.

E o clădire interesantă, cu câte o cameră de oaspeţi la fiecare (semi)etaj. Camera 5, până  la care avem de urcat 2,5 etaje, e destul de spaţioasă, poate chiar prea mare, pentru că televizorul de 81 cm e prea mic pentru supercupa României care se va juca a doua zi. Avem de toate: aer condiţionat, uscător de păr, frigider (cu ceva conţinut) şi plasă la fereastră, plasă care ne strică priveliştea spre Cetate.

Suntem mulţumiţi de cazare, hai acum să explorăm un pic cartierul. Booking promisese că hotelul e în centru, deci e promiţător.

Imediat ne înscriem pe Bulevardul Decebal, care, nu ştiu de ce, îmi aminteşte de Calea Mărăşeşti de la Bacău. Mi se pare cam acelaşi gen de blocuri, cu magazine la parter.

Diferite sunt doar mijloacele de transport în comun. Dacă la Bacău circulă numai autobuze mari diesel, la Deva nu  am văzut prin oraş decât mici autobuze albastre electrice, import Turcia.

Găsesc şi un non-stop (nu credeam că mai există aşa ceva), de unde cumpăr apă minerală de pe raft. Vânzătoarea, foarte drăguţă, se oferă să-mi aducă sticle identice de la frigider, dar când mă aude că apa e destinată consumului pe aerodrom, la mitingul de mâine, devine şi mai drăguţă. O fi de-a noastră, iubitoare a aviaţiei?!

Cu spatele asigurat (am pus apa în rucsac), merg mai departe pe Decebal, trecând pe lângă un parc frumos. Da, numai că nu e parc, ci curtea bisericii Sfântul Vasile cel Mare (aşa îmi indică maps).

Mă bag printre blocuri, potrivit tacticii mele de a vâna maşini vechi. Am găsit câteva, pe care le-am adăugat la albumul meu de pe FB, iar apoi găsesc bulevardul 1 Decembrie 1918 şi un afiş promiţător pentru seara următoare.

După câţiva paşi găsesc Piaţa Victoriei.

Doi copii încearcă să îmblânzească un cal dus de dârlogi, dar mie îmi atrage atenţia altceva: o filială a Bibliotecii Judeţene. De fapt, un chioşc plin cu cărţi şi un panou pe care oricine este invitat să îşi aleagă o carte pentru a o citi, fără a i se cere semnături sau garanţii. Condiţia ar fi să aducă volumul citit înapoi, iar dacă omul s-ar fi îndrăgostit de cartea împrumutată, ar fi fost liber să o păstreze, cu rugămintea de a aduce orice alt volum în locul celui păstrat. Într-o lume în care lumea nu  prea mai citeşte, sunt curios ce rezultate aduce politica bibliotecii hunedorene.

Da … hai, acum, să admirăm şi (cred eu) cea mai mare statuie a Devei. Sigur, fiind atât de mare, o remarcasem de la distanţă, iar dacă maps nu mi-ar fi spus cine e călăreţul m-aş fi putut duce cu gândul la Mihai Viteazu, ăla care domină atâtea oraşe din România.

Dar suntem în apropiere de Sarmisegetuza, iar acolo nu Mihai Viteazu e personaj principal. Cu căciula pe cap şi drapelul dac de luptă în mână, Decebal călăreşte mândru un armăsar nărăvaş, asigurând liniştea şi securitatea devenilor.

Iar în spatele lui, Centrul Cultural “Dragan Muntean”, pană la care (pot spune aşa?) se întinde un bazin albastru cu arteziene.

Ca şi la alte relatări, inserez aici şi aventurile noastre urbane din a doua zi la Deva, cele de după încheierea mitingului aerian.

Sâmbătă, aşadar, am vizitat din nou centrul oraşului. Am găsit un loc de parcare în Piaţa Unirii, un loc de unde puteam zări cuşma lui Decebal, iar în timp ce Silver admira peisajul, noi am ales un univers italian. Doar locul era Italian pentru noi, pentru că am ales nişte preparate cu denumire cât se poate de ardelenească.

Din Piaţa Unirii, Cetatea ne îmbie. Am auzit noi ceva pe la hotel, dar trebuie verificat.

Din păcate, aşa este: telecabina (la Râşnov, instalaţia se numeşte “lift”, la Paris “funicular”, dar devenii au orgoliul lor!) care ar trebui să asigure accesul vizitatorilor la Cetate este (tot)(sau din nou?) în construcţie. Am înţeles că va fi pornită în august, dar noi nu prea avem timp să aşteptăm până atunci. Pe picioare nu se pune problema să urcăm dealul, aşa că o lăsăm pe altă dată, aviatoare – la propriu; sunt sigur că Aeroclubul României va mai organiza mitinguri la Deva!

Ne mai rămâne timp în seara de sâmbătă să executăm program cultural.

Găsim cu uşurinţă Biserica Greco Catolică “Immaculata’, unde vom asista la un extraordinar concert de orgă (iar pe Silver il lasam sa povesteasca cu un frate mai mic).

Biserica din Piaţa Arras, cu hramul Zămislirea Preasfintei Fecioare Maria, este una nouă, construită în stil modern de către arhitectul Cornel Dumitru. A fost sfinţită în 2000 de către P.S. Episcopul Alexandru Mesian. Nu pot spune nimic despre activitatea desfăşurată aici în mod obişnuit, dar recunosc că mi-a plăcut ospitalitatea lor. Sigur, era vorba de o manifestare culturală, nu de una religioasă, dar cum să nu te simţi bine când eşti întâmpinat cu un zâmbet deschis şi o urare de bine?

Caietul-program cuprinde, în afară de desfăşurător, o biografie artistică a organistului Eduard Antal de la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, un artist cunoscut şi recunoscut nu doar în România. La conţinutul caietului, părintele (bănuiesc că e vorba de Ioan Sorin Sabo, aşa cum este scris în site-ul orasuldeva.ro) adaugă şi o recomandare personală, caldă, care face ca organistul Eduard Antal să fie şi mai bine primit de către melomanii deveni (iar printre ei, şi musafiri ai oraşului, desigur).

Şi a fost recitalul de orgă. Nu m-am lămurit şi nici nu am găsit referiri clare, dar, pentru că nu am văzut nicăieri în nava bisericii obişnuitele tuburi ale unei orgi clasice, cred că orga de la Immaculata este un instrument electronic – aş spune că aşa l-au perceput şi urechile mele.

Sigur ca domnul Antal este un mare artist al orgii, iar repertoriul ales pentru momentul de la Deva alătură piese aparţinând unor compozitori celebri din diferite momente istorice şi aparţinând unor curente estetice diverse, un mod corect de a pune în valoare atât măiestria muzicianului, cât şi calitatea orgii.

Îmi permit să remarc un lucru. Suntem obişnuiţi ca atunci când participăm la un spectacol să ne fixăm privirea pe artist(i), indiferent ce se întâmplă pe scenă. De data asta, spectatorii aveau în faţă doar altarul bisericii Greco-Catolice (şi pe părintele aşezat cuminte în amvon), pentru că artistul se afla la pupitrul orgii de pe balconul corului, adică în spatele ascultătorilor. De aceea, fiecare îşi căuta câte ceva de făcut cu mâinile, cu ochii, cu celelalte părţi ale corpului, dar silindu-se să rămână conectat la atmosfera solemnă din nava bisericii, creând un fel de alt spectacol. (Eu mi-am găsit momentul potrivit pentru a vizita, cu privirea, frumoasa biserică, observând pe pereţi o serie de picture care reproduce opririle lui Iisus Hristos pe Drumul Golgotei). Chiar şi la finalul recitalului, când organistul a închis (bănuiesc) capacul pupitrului, ascultătorii au continuat să privească fix spre altar şi numai gesturile părintelui i-au încurajat să se întoarcă înspre cor pentru a-l aplauda pe artist.

Care artist a coborât, apoi, între spectatori şi după ce a dat mâna cu părintele, a mulţumit publicului. L-am salutat şi noi şi am dat mâna cu el. I-am promis că o să ne revedem pe 26 august la Biserica Neagră, dar între timp mi-am dat seama că nu voi putea să mă tin de cuvânt, pentru că recitalul lui de la Braşov se suprapune cu BIAS şi, parafrazându-l pe Aristotel, prietenă mi-e muzica clasică, dar mai prietenă îmi e aviaţia.

Sunt sigur că reşedinţa judeţului Hunedoara mai are secrete de arătat (în afară de giratoriile foarte numeroase şi, unele, cam greu de descifrat în lipsa unui navigator), dar, cum spuneam, aşteptăm următoarele mitinguri aviatice.