94. MILANO A PORTATA DI MANO (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (2)

Buon giorno Milano, e deja vreo sette dimineata şi noi suntem în picioare, nerăbdători să te cunoaştem!

Întâi o privire în jur. Hotelul Corallo face parte dintr-un bloc inelar de blocuri, iar fereastra noastră ne dezvăluie curtea interioară, destul de puţin atrăgătoare. Nu contează, n-am venit atâta cale ca să admirăm blocuri şi curţi, aşa că ne pregătim de expediţia primei zile milanese.

Colazzione e deja pregătit. O salut, politicos pe doamna care păzeşte intrarea, ea ne ignoră, la fel de politicos şi rămâne la postul ei de observaţie, cu privirea lipită cu acrilat de cei câţiva consumatori. Mâncarea e banală, parcă tipizată, dar ţine de foame şi nici mutra de chinezoaică bătrână şi blazată a observatoarei nu îi creşte valoarea. Deşi cu siguranţă ştie că nu suntem italieni, asiatica ne întreabă în limba ţării gazdă dacă vrem cafea, îi oferim un răspuns pozitiv, în schimbul căruia primim două căni mari de “americano”. O fi aflat de pe google că de obicei, în Italia, de la Napoli încoace, am preferat mereu “americano”?!

În sfârşit, scăpăm de obligaţia asta pe care ne-am asumat-o singuri, plătind cazarea cu mic dejun la Corallo şi ieşim pe Mac Mahon, să-l luăm pe 12. E frig, bate vântul şi ameninţă să plouă, deci e clar că azi nu facem plajă.

Sfatul celui de la L’Artiggiano a fost excelent. Tramvaiul se strecoară pe nişte străduţe mai înguste decât el, bordate de mici magazine cu inscripţii chinezeşti (nu întrebăm pe nimeni, dar hotărâm că ăla e China Townul lor, din care face parte şi Corallo, cu angajaţii lui) şi, după ce trece de Teatro Piccolo începem să fim atenţi la afişajul cu denumirile staţiilor şi la vocea feminină a robotului care le anticipa). Şi totuşi, vederea Domului ne ia prin surprindere.

E aceeaşi senzaţie pe care am avut-o la Paris, când am recunoscut din depărtare acoperişurile Luvrului, sau la Roma, când am văzut din autobuz Colosseo, sau la Napoli, când am recunoscut silueta Vezuviului. Sau la Sevilla, când am intrat în Macarena. Sau la Catania, cand am văzut norişorul de fum de deasupra Etnei. Ori la Palermo, când ne-am întâlnit cu Bălcescu, în parc. Senzaţia de “déjà-vu”, pentru că am tot văzut imagini şi am tot citit despre Duomo, dar şi de “parcă nu-mi vine să cred”.

Bine, senzaţia e una, iar viteza cu care am fugit la uşa tramvaiului, având, totuşi, grijă să nu lăsăm nimic “în urmă” e alta. Coborâm în ploaie, ameninţarea s-a tradus în faptă. E foarte frig, poate prima oară când aflăm că şi în Cizmă e, uneori, frig. Suntem blindaţi, dar, pentru că e noiembrie frigul ne ia prin surprindere.

Duomo di Milano! Ce mai construcţie, ce mai atracţie, ce mai bariere! … ce mai, încă nu e deschis, mai trebuie să tragem de timp vreo două ore până vând ăia bilete. Şi pe frigul ăsta, e o plăcere. Unde să ne ducem?

Din Piazza del Duomo, cel mai apropiat obiectiv e Galleria Vittorio Emanuele II. De fapt, e chiar acolo, în stânga Catedralei, gata la orice oră să primească vizitatori.

Prima dată când am auzit denumirea asta am crezut că e o galerie de artă. Cum ar fi cea din Gara Orsay de la Paris. Dar, nu. Tot de la Paris îşi ia denumirea (sau invers?!), dar de la Galleries Lafayette. Galleria e un fel de tunel comercial, un mall cu acoperiş de sticlă (există ceva asemănător şi la Bucureşti). Pavajul este un mozaic colorat, iar pereţii sunt formaţi din lanţuri de magazine.

Pe rând. De jos în sus. Sau de la început. Galleria a fost concepută şi construită de arhitectul Giuseppe Mengoni, pe la 1870. Nu putem afla dacă Giusé ăsta a vizitat Buucreştiul, Londra sau Napoli, pentru a se inspira. A desenat un mozaic complex, a cărui temă este armoriile oraşelor Roma, Florenţa şi Torino.

Acoperişul de sticlă îşi are gradul lui de atractivitate. Noi ne bucurăm că ne apără de ploaie, dar ne pare rău că nu e mai bine luminat dinspre exterior, pentru calitatea pozelor. Totuşi, e fain. Iar principalul lui atu este cupola de la intersecţia celor trei alei, gigantică, dacă citim cifrele: diametru 37,5 metri, înălţime 17,10 metri. Bine că ţine. Sau, da, acum ţine, dar în istorie a avut parte de multe belele, din cauza războiului, de exemplu, dar a fost mereu reparat. Se pare că ultima raparaţie capitală a fost făcută în 2015 (când a fost revizuit şi mozaicul).

Ia te uită, ce fac ăia acolo? Repară? A, nu, îl aşteaptă pe moş Crăciun (e, totuşi, jumatătea lui noiembrie, Moşul cam trebuie să vină).

Magazinele sunt … cam pentru ei. Nu pentru milanesii obişnuiţi, nu. Pentru ei, ăilalţi. Sunt frumoase, sunt ispititoare, sunt inabordabile.

De fapt …

Ieşind pe partea cealaltă a tunelului, înainte de a ne mira unde oare am nimerit, vedem o prăvălie păzită de o umbrelă. Cum umbrela cu figura Domului e pentru turiştii amatori de amintiri şi mai ales pentru că plouă, ne oprim pentru completarea inventarului. Sigur că mai introducem în rucsac şi altceva, şi anume un tricou aidoma celui purtat de vârful de atac al echipei locale, unul, Lukaku, cotat cel mai bun jucător al trecutei ediţii a Ligii Campionilor. Aşadar, iată că am făcut şi shopping la Galleria!

Umbrelă avem, ploaie avem, aşa că hai să vedem unde suntem. E o piazza pătrată, cu o statuie frumoasă în centru. Cam ascunsă de arbori, ceea ce ne cam strică unghiurile de fotografiere, dar putem, totuşi, să-l recunoaştem pe Leonardo. Scrie pe el.

Monumentul are o poveste complicată, găsibilă în sursele de informare. Noi reţinem aici doar că a fost conceput şi lucrat de Pietro Magni şi inaugurat, după o activitate laborioasă de 15 ani, influenţată de evenimentele istorice din context, la 1872. Îl inconjurăm şi suntem de acord cu cel de pe soclu: se învârteşte! (lumea în jurul lui). Nici n-ar putea altfel, pentru că soclul este înconjurat de două alei circulare concentrice. Da, soclul ilustrează cuadratura cercului.

 

În spatele lui Leonardo vedem Palazzo Marino. E o clădire veche de vreo cinci sute de ani, construită pentru un bogătaş genovez, Tommaso Marino, dar devenită proprietate de stat în secolul 18. De 150 de ani este sediul primăriei oraşului Milano.

Ne tot miram la ce se uită Leonardo. Omul, fiind de la Vinci, sigur că se miră şi el de ceea ce vede prin oraşul în care se află acum. Urmărindu-i privirea vedem că admiră o clădire care seamănă a teatru, are şi afişe pe faţadă, hai să ne apropiem să vedem ce teatro o fi. Noi avem în plan să vizităm opera milanesă, Scala, pe care încă un am localizat-o; nu avem timp prea mult, dar hai, totuşi, să vedem măcar unde suntem.

Am traversa strada (via Santa Margherita scrie pe ea), dar ne oprim câteva clipe ca să lăsăm să treacă şi să admirăm câteva vehicule pe care nu mă sfiesc să le numesc istorice: vechi tramvaie milanese. Deocamdată doar le vedem şi le pozăm, mai târziu aveam să aflăm şi nişte mici amănunte despre ele.

Ajunşi pe trotuarul de vis-à-vis citim simultam şi cel mai mare afiş lipit pe faţada teatrului, dar şi plăcuţa cu numele locului: Piazza della Scala. Ca să vezi …

VA URMA