105. MILANO A PORTATA DI MANO (13) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (13)

Suntem la momentul Hop off în curtea unui al doilea mare templu pe care îmi doream să-l vizitez la Milano: legendarul stadion San Siro, sau, cum i se mai spune de câţiva ani (mai precis din 1980), Giuseppe Meazza.

Ca microbist vechi (încerc să evit cuvântul “bătrân”), am auzit de stadionul milanez acum multe zeci de ani. Am văzut, la tv, o grămadă de meciuri transmise de la Milano şi am asociat denumirea stadionului cu fotbalul de cea mai înaltă clasă. Unul dintre momentele de vârf ale istoriei marelui şi măreţului stadion a fost deschiderea campionatului mondial de fotbal din 1990, “Italia novanta”, cum ne-a rămas nouă în memorie (prima participare cu oarece succes a echipei naţionale a României la un mondial, numai că nu a apucat să evolueze şi pe San Siro). 

 Acum, coborât iremediabil din maşina cu etaj, adopt mutra şi poziţia aia de călător mirat când vede că ceea ce a văzut sau auzit prin poze, la TV sau pe la radio chiar există şi e colea, la câţiva metri, a portata di mano, gata să fie transformat într-un obiectiv vizitat, adică şi subiectiv real.

Cu lecţiile făcute de acasă, ştiu că undeva prin stadionul ăsta legendar există o portiţă de intrare în zilele fără meci. Aş dori să îmi folosesc cunoştinţele de limba oricare pentru a afla unde e acea portiţă, dar nu găsesc necesarul interlocutor, aşa că îmi iau picioarele la spinare (unde e şi rucsacul) şi o pornesc, vitejeşte, într-un tur de recunoaştere. Am zis mereu, măcar cu atâta am rămas după nouă luni jumate de pregătire militară superioară: cu ştiinţa că e necesară o bună asigurare de luptă, ceea ce se obţine prin cercetare. Iar adevărul principiului un întârzie să se arate, după ce ajung pe faţa nevăzută a stadionului: San Siro Museum!

Ideea de muzeu sportiv sigur că nu e doar a milanezilor. Galerii de trofee şi poze există prin majoritatea bazelor sportive respectabile. Stadionul “Silviu Ploeşteanu” de la Braşov are (sau avea) o colecţie de imagini din activitatea legendarei (pentru noi, braşovenii, dar nu numai) echipe Steagu Roşu, sau FC Braşov. Acum, însă, Steagu (cine mai ştie dacă e Roşu, Renaşte sau … nu ştiu, nu am destulă imaginaţie ca să pot inventa o denumire) a ajuns să se bată cu FC Braşov într-o competiţie oficială, iar unora li se pare normal. Anomalii de-ale României contemporane …

Dar să ne întoarcem la ceea ce ştim. Adică, acum ştim bine: Stadio are un muzeu adevărat, care poate fi vizitat conform programului şi contra unui preţ, iar din muzeu se fac paşii următori către contemporaneitate, adică spre vizitarea vestiarelor şi a arenei de fotbal.

În schimbul a 18 € obţin ceea ce îmi doream: accesul în templul fotbalului şi al sfântului Siro (cine-o fi ăla), plus încă un element al colecţiei mele de bilete.

Am mai obţinut ceva: am profitat de sigurătatea baiatului de la biglieteria şi l-am întrebat de vorbă. Am vrut să ştiu al cui e, de fapt, stadionul (nu că n-aş fi ştiut din documentarea anterioară, dar voiam să mă conving); da, e administrat în comun de cele două cluburi, Internazionale şi AC. Bun, dar cum fac să nu se calce pe bătături. Simplu, au un program studiat cu atenţie (probabil că burleanul lor, cum l-o chema, înţelege mai bine fenomenul “calcio” şi nu îndrăzneşte să afecteze o tradiţie aproape seculară). Cum, şi nu se bat niciodată cele două cluburi / echipe? Ba da, dar atunci evenimentul se cheamă “derby della madonnina” şi confruntarea e transmisă prin televiziune în toată lumea (normal, ştiam că am văzut şi eu derbyurile astea de-a lungul anilor). Bine, dar cum fac echipele astea să aibă suporteri. Milano e un oraş mare, fără discuţie, dar nu e Shanghai. Milanezii îşi împart simpatiile şi galeriile celor două squadre sunt deopotrivă de zgomotoase şi active. Totuşi, nu cred că există balotaj în tribune; care dintre cele două combinaţii de culori e mai simpatizată? Tânărul a ezitat o clipă, gândindu-se dacă riscă ceva făcându-mi dezvăluirea: Milan e mai iubită, anche io sono suporter al lui Milan. Bine, dar în momentul ăsta (reamintesc, noiembrie 2019) AC Milan e cam pe la coada făraşului … E alora? Când ţii cu o echipă nu îţi condiţionezi simpatia de locul ocupat în clasament. N-are nimic, o să-şi revină, şi va câştiga din nou Scudetto! (avea destulă dreptate omul: AC Milan a reuşit să schimbe cursul de navigaţie şi, chiar dacă în 2021 nu a câştigat campionatul a fost pe-acolo).

I-am strâns mâna tânărului, dar nu l-am lăsat să plece (oricum nu avea altă treabă şi am văzut că îi place să vorbească). Ştiţi, eu sunt din România. Steaua? Nu, signore, sunt dintr-un oraş numit Braşov, care are o echipă de fotbal foarte veche. Se cheamă Steagu Roşu. A, Braşov, cunosc, a fost la Milano acum câţiva ani (2001, i-am completat eu). Băiat fain, s-a prefăcut că nu ştie scorul, îl ştiam eu. Dar m-am simţit bine când tânărul milanez şi-a adus aminte de Braşov şi de meciul echipelor noastre. Sigur, ne-am despărţit buni  prieteni şi ne-am urat succes echipelor noastre respective.

Încă o dovadă că fotbalul e o limbă internaţională, ca şi matematica.

După asta a urmat vizita propriu-zisă.

Parterul muzeului de sub tribună este dedicat istoriei edificiului. Câte ceva mai ştiam şi eu, San Siro e un obiectiv aflat mereu în interesul tuturor istoricilor, economiştilor, sociologilor, specialiştilor în marketing şi turism. Construcţia, aşa cum se vede în imaginile documentare, a început în 1925, iar prima variantă a fost gata dupa un an. Apoi, de la 1926, au urmat numeroase reabilitări şi extinderi, fenomene care au urmărit îndeaproape dezvoltarea jocului ca sport şi afacere, ca şi nevoia oamenilor de a participa, ca spectatori şi microbişti, la meciuri. Nu ştiu dacă e o blasfemie să-mi amintesc acum de frumosul cântec al Ritei Pavone (şi ea a vizitat Braşovul), pentru că ea e torineză şi sigur interlocutorul ei nu mergea la meci pe San Siro, dar sunt sigur că şi milanezii, ca şi braşovenii, au (avut) program fix in zilele de meci, şi nu numai domenica.

 

Sunt expuse, pe lângă fotografii, o mulţime de alte documente, obiecte şi machete care reflectă activitatea sportivă desfăşurată pe San Siro în cei aproape o sută de ani de existenţă. Şi ne putem imagina câte zeci de mari meciuri au avut loc acolo, câte vedete au călcat gazonul milanez, câte strigăte de bucurie sau de necaz au răsunat în templul fotbalului – nu mi se pare deplasată ideea de a alătura, pe un panou, fotografía Domului cu cea a Stadionului. De fapt, da, tifosii au trăit o primă parte a bucuriei pe stadion, între ei, apoi s-au dus să se bucure alături de restul oraşului în marea Piazza Duomo. Frumos momento, de care aveau parte şi microbiştii români odată, pe vremuri … 

 

Biglietiero mi-a spus de la început să nu caut în muzeu cupe sau medalii. Acelea sunt trofee care aparţin cluburilor respective şi sunt ţinute la sediile lor. Dar stadionului îi aparţin altfel de trofee, acelea care certifică prezenţa pe gazon a unor persoane iubite sau detestate, în funcţie de scorurile de pe tabela de marcaj, dar a căror trecere pe-acolo e ţinută minte: zeci de tricouri poartă numele celor care le-au purtat în lupta sportivă. Ştiu că nu pentru toţi tricourile astea înseamnă ceva. Numele marilor fotbalişti sunt cunoscute mai bine azi, când exista o mulţime de canale TV specializate pe competiţii sportive, şi, în majoritate, cu un penchant pentru fotbal. Dar acum zece, douăzeci, nzeci de ani, despre vedetele fotbalului auzeau numai microbiştii şi numai atunci când aveam acces, pe neaşteptate, la meciurile echipelor româneşti în cupele europene. Adică nu spunea nici ziarul, nici şpicherul de la TVR că la ora … h se va transmite meciul “cutare” din Cupa Campionilor. Şi te pomeneai cu el pe ecran exact în momentul dând sperai să asculţi magistrala cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu de la Plenara Comitetului Central. Iar pe stadion jucau vreun VanBasten, vreun Valdemara etc …

Aoleu, iar iar plecat cu amintirile de la muzeul San Siro. Dar să ne întoarcem la vitrinele cu tricouri de toate culorile. Te-ai aştepta ca pe San Siro să vezi numai tricouri rossoneri sau nerrazzuri. Dar diversitatea culorilor te zăpăceşte. Sunt şi tricouri ale Squadrei Azzura, dar şi ale unor echipe mai mari sau şi mai mari din Europa şi din lume. Iar numele jucătorilor … Ştiu că termenul “legendă” e deja demonetizat, dar altul mai bun un găsesc. Hai să citim împreună toate numele astea, şi să ne dăm seama în ce mare sanctuar al fotbalului am pătruns în schimbul celor 18€ …

Şi cam aşa cu il mito di San Siro.

Am văzut istoria stadionului, scrisă de oamenii care l-au construit şi a celor care au jucat acolo. Urmează a doua etapa, a contemporaneităţii stadionului. Una nu mai puţin impresionantă.

VA URMA