121. THE KINGDOM WORTH A HORSE (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

 THE KINGDOM WORTH A HORSE (5)

De data asta plec de capul meu (şi al hărţilor Google) să cuceresc oraşul. Nu prea ştiu ce vreau să văd, dar când oi ajunge la faţa locului o să mă descurc eu cumva.

Mai întâi, transportul. Ştiu exact care e staţia unde pot aştepta autobuzul, mai ştiu şi că trebuie să îi explic prin semne şoferului că am nevoie de serviciile lui, iar biletele sunt cumpărate şi se află în telefon, trebuie doar să le validez, sub privirea vigilentă a conducătorului auto. Toate bune şi normale, până la un moment dat: acela al sosirii autobuzului în staţie. Eu îl aşteptam din direcţia cealaltă, niciodată n-o să mă obişnuiesc cu ideea că autobuzele de la First Bus circulă pe partea greşită a drumului şi că trebuie să te uiţi după ele în spate, nu în faţă, aşa cum faci la Braşov. Noroc că autobuzistul a ghicit că dezorientatul ăla de lângă indicatorul staţiei vrea să meargă spre centru şi a oprit şi fără să fac autostopul …

Iar călătoria până în centru e plăcută, maşina nu e niciodată aglomerată, sunt scaune ocupabile oriunde. As avea ceva de comentat în legatură cu accesul în şi din autobus, care se face pe o singură uşă (cea din faţă, ca să poţi să-l saluţi pe şofer la urcare, în timp ce validezi biletul şi să-i mulţumeşti la coborâre, iar şoferul, de multe ori purtător de turban şi barbă, răspunde, de fiecare dată şi fiecărui călător, pe un ton politicos; chiar aş vrea să văd obiceiul ăsta implementat şi la Braşov …). Oare la englezii ăştia nu s-a auzit de necesitatea evacuării rapide a pasagerilor în caz de accident?!

A, mai e ceva: fie vremea cât de rea, se deschide fereastra! Iar la Leicester e cam răcoare, mai ales dacă mă gândesc că back home la ora asta sunt peste 30 de grade! Celsius!

Staţia centrală a transportului în comun cu autobuze este Haymarket. O autogară, cu sală mare de aşteptare, a cărei particularitate, faţă de terminalele din România cu care am avut de-a face, este că pe un table mare este afişat mersul autobuzelor de pe toate liniile (cam multe, nu le-am putut ţine minte), cu trimitere la o anumită uşă, prin care ai acces direct la validatorul de lângă şoferul autobuzului dorit. Nici nu ştiu dacă e de lăudat, sau de înjurat, dar sigur pentru operatorul autobuzelor e un sistem eficient, pentru că nimeni nu poate trece de ochiul mânuitorului de volan. Şi, până la urmă, şi pentru călători e bine că nu se pot înghesui la urcare, ca la Livada Poştei, în speranţa de a apuca loc pe scaun.

Să mărturisesc faptul că, înainte de a călători eu însumi (de) la Haymarket, am apucat să văd pe youtube un reportaj despre terminalul ăsta, filmat de un anume Dave, mare pasionat şi specialist în autobuze. Ştiam că acolo “întorc” aproape toate liniile din Leicester şi cam observasem şi ce fel de vehicule sunt operate de companiile locale. Din păcate, recunosc şi că nu am prea reuşit să-mi completez cultura generală cu mărcile şi tipurile de autobuze … Sunt fabricate de nişte producători foarte discreţi, pe absolut nici o maşină nu am reuşit să văd o denumire sau un logo …

Încă o aluzie la transportul de călători prin Leicester. Dacă ai bani (habar n-am cum merg preţurile) şi nu vrei să mergi cu busul, pe partea cealaltă a Haymarket poţi găsi o staţie de taxiuri. Nu e nimic special, taxiuri sunt până şi la Roşiori, dar pentru un consumator de cultură britanică, întâlnirea în carne şi fier cu LTI-urile englezeşti este o bucurie. Mi s-a atras atenţia să evit a fotografia oameni, dar, sincer, puţin îmi pasă dacă nenea şoferul acelui taxi ar fi avut ceva de obiectat împotriva fotografierii sale. Ar trebui să fie conştient că reprezintă un ceva specific pentru Anglia (la fel de caracteristic ca un phonebooth sau mailbox) şi că nu se poate opune.

Bun. Odată coborât în terminalul de la Haymarket, observi că nu e doar o autogară, ci un mall care conţine şi o autogară. Iar marfa seamănă mai degrabă cu cea din bazarele româneşti, de genul Brintex, adică importuri ieftine, chiar şi la banii lor. De fapt, denumirea actuală nu e chiar întâmplătoare, în locul ăla, până în secolul 19, chiar funcţiona o hay market (nu cred că acolo se comercaliza doar fân, era un târg mare de produse vegetale, iar oboarele, cum le denumim noi, pentru porci, cai şi bovine, erau prin apropiere).

Mai au şi o curte interioară, cu scări rulante ca să mergi la nivelul superior, unde poţi vizita un wc public imens. Sigur, e doar o budă, dar e oarecum interesantă pentru doamna aia de la uşă, care probabil numără clienţii. Nu cere şi nu dă nimic, dar îţi aduce aminte că s-a inventat politeţea: salută pe toţi cei care intră şi ies din moşia ei.

Dacă străbaţi Haymarket (un mall care există din 1973 şi găzduieşte nu mai puţin de 60 de prăvălii), ieşi pe un fel de balcon care îţi oferă o panoramă asupra Belgrave Gate.

Iar de acolo, în doar câţiva paşi ajungi în piaţa cu ceasul. E oarecum caraghios, locul ăla pare un fel de kilometrul zero al oraşului, dar nu are o denumire specială, cum te-ai aştepta. E doar o intersecţie de artere comerciale, iar construcţia aceea monumentală nu îşi împrumută numele locului.

Mă refer la Clock Tower. Am văzut de multe ori poze cu acel monument şi de fiecare data mi-a dat impresia că ar fi ceva înalt, măcar cât o turlă de biserică. O construcţie în stil, cred, neogotic (goticul e prezent în toate bisericile sau ex-bisericile pe care le-am văzut sau vizitat în Leicester), un punct de întâlnire cum e ceasul de la Universitate (la Bucureşti) sau Piaţa Sfatului de la Braşov. Ceea ce se demonstrează uşor, aproape tot timpul e cineva care aşteaptă acolo. Sau vreun street entertainer care cântă şi / sau dansează.

Monumentul a fost construit în 1868, după planurile lui Joseph Goddard. Banii au fost obţinuţi prin colectă publică, aşa cum scrie şi pe o placă încorporată la baza edificiului care a fost dedicat, cu recunoştinţă, celor patru personalităţi ale comunităţii Leicesterului ale căror statui au fost plasate pe laturile coloanei: Simon de Montfort, Thomas Whitem, William Wiggeston (Wigston) şi Gabriel Newton.

Intersecţia de la Haymarket îţi oferă câteva opţiuni, de-a lungul celor cinci străzi (artere comerciale) care pornesc de acolo.

O iau spre piaţă, Leicester Market,

o chestie care seamănă perfect cu pieţele din România, de exemplu cu piaţa  Dacia de la Braşov: o aglomerare de tarabe, multe nefolosite, pe care sunt expuse fructe, legume şi tot felul de produse industriale, de genul discuri de vinil, jucării, chinezării diverse. Tot ca la noi, neguţătorul îşi strigă marfa, produsele alimentare etalate fiind toate la acelaşi preţ: o liră.

Pe una dintre laturile pieţei îmi atrage atenţia o clădire monumentală. Cu gândul să vizitez presupusul muzeu păzit de o statuie, mă apropii şi aflu că este Corn Exchange, bursa de porumb, o clădire monumentală ridicată pe la 1850 (să remarcăm panourile mari şi clare care identifică monumentele oraşului). Clasată azi monument istoric clasa a II-a, clădirea adăposteşte … o crâşmă, un pub din lanţul Wetherspoon. Am mâncat acolo cu Ovidiu, bună mâncare, bună bere!

De remarcat, în faţa clădirii, o statuie din bronz verde (nu numai Eminescu de pe faleza Constanţei e lăsat să coclească). Este prima statuie “erected” la Leicester, la 1852, realizată la turnătoria pariziană Simonet & Fils de către sculptorul Edward Davis. Cetăţeniii oraşului îl cinstesc pe al cincilea Duce de Rutland, John Henry, cu următoarele cuvinte în limba latină: Praesenti tibi maturos larcimur honores. Aproximativ “Ne facem datoria de a-ţi aduce cel mai mare omagiu”.

Încă o cârcimă îmi iese, apoi, în cale. Îmi atrage atenţia denumirea, dar “The Globe” este doar o coincidenţă cu teatrul lui Shakespeare …

Dar pentru că tot veni vorba de teatru. City Centre of Leicester este şi un cartier cultural, nu numai comercial. Asta se vede şi din felul în care sunt zugrăvite unele case. Nu sunt architect, urbanist sau artist plastic, aşa că o să-i las pe cei ce se pricep să-şi formuleze o opinie în legătură cu aspectul acelor clădiri.

Eu mă mulţumesc să spun deschis că, din păcate, tentativa mea de a intra la Curve s-a soldat cu un eşec; toate uşile erau încuiate şi nu s-a arătat nimeni care să-mi spună dacă măreţul teatru din Leicester poate fi vizitat şi când. Nici căutările pe Internet nu mi-au oferit un rezultat mulţumitor. Toate spectacolele erau sold out, la fel ca la Opera din Braşov.

Aşa că n-am decât să mă mulţumesc cu imaginea exteriorului unei clădiri monumentale, construită după planurile arhitectului Rafael Viñoli şi inaugurată în 2008, cu denumirea “Performing Arts Centre”. Acum, instituţia de pe Rutland Street este denumită “Curve Theatre”, cred că datorită formei curbe, subliniată şi de numeroasele centuri albe.

Nu departe, ca un turn de pază la ieşirea din perimetru, o staţie de taxiuri. Interesantă utilizare a unei clădiri de genul ăsta.

Întorcându-mă spre Haymarket, mă întâlnesc cu alt personaj din bronz. Cred că e prima data când mă văd cu o sufragetă. Alice Hawkins a lucrat, în timpul liber, la o fabrică de încălţăminte, dar principala ei preocupare a fost lupta pentru drepturile femeilor. Ca răsplată, statul i-a oferit cinci sejururi de odihnă … la puşcărie … Statuia a fost realizată de artistul Sean Hedges-Quinn, cu bani adunaţi special în scopul ăsta prin subscripţie publică. Primăria a contribuit cu construirea soclului din granit şi şi-a asumat întreţinea monumentului. Amplasamentul statuii a fost ales, tot cu sprijinul primăriei, exact în locul unde Alice Hawkins  în carne şi oase obişnuia să se adreseze mulţimii. La ceremonia dezvelirii statuii, care a avut loc la 4 februarie 2018, au participat, în afară de cei care au donat bani, şi câţiva dintre descendenţii personajului istoric. În total, câteva mii de oameni.

Printre alte obiective fixate înainte de aterizarea la Leicester a fost şi acela de a încerca îmbogăţirea colectiilor mele. Dacă bilete de autobus tipărite nu am apucat, am zis că poate găsesc pe undeva un magazin de machete sau hobby, iar google a încercat să-mi sară în ajutor. Am mers în câteva locuri unde m-a îndrumat el, dar am găsit culori de pictură, aţă de cusut şi lână (melană? Habar n-am, astea sunt cam toate la fel, nu ştiu să le deosebesc) pentru tricotat, ba chiar şi pietricele colorate pentru creat mozaicuri. Am adâncit căutarea adăugând la cuvinte-cheie şi “toy”, iar “gogu” a găsit ceva interesant: o prăvălie cu jucării SH. I-am urmat indicaţiile şi m-am rătăcit prin zona centrală, pentru că el, săracu, încercă să mă trimită într-un gang. Până la urmă, l-am ascultat, şi m-am pomenit într-un mall pe care cei care se rătăcesc în Coresi chiar că l-ar invidia. Să mă fac înţeles: mai multe dintre clădirile din zona turnului cu ceas au fost modificate pentru a comunica între ele şi a asigura spaţiul necesar amenajării unui enorm magazin. Indicaţiile pe care mi le dădea “maps” erau destul de alambicate, forţându-mă să vizitez magazine neinteresante pentru mine, dar, cum-necum, m-am pomenit în faţa acelui mic magazin de jucarii.

Am petrecut minute bune în prăvălie, purtând un dialog foarte plăcut cu negustorii, oameni care ştiau bine ce cumpără şi vând. M-am făcut cu o machetă de Ford Gran Torino, maşină făcută celebră de serialul poliţist “Starsky and Hutch” (macheta a fost expusă în octombrie 2022 la Salonul Colecţionarilor de la Muzeul Judeţean din Alexandria).

Noroc ca era chioscul inchis ...

 Încercând apoi să ies din păienjenişul de străduţe şi galerii comerciale, m-am rătăcit atât de tare încât m-am trezit într-o parcare etajată,

de unde m-am strecurat, printr-un tunel vitrat, în centrul comercial “John Lewis”. Nu e chiar zona mea de interes, dar a devenit într-o mare măsură, pentru că în interiorul cladirii se află şi un cinematograf de lux (sau, cel puţin, aşa l-am perceput eu), unde am vazut filmul pe care în vremea aceea mi-l doream tare: “Maverick” (Top Gun 2). Nu e treaba mea să fac reclamă vreunui film, actor sau cinematograf, dar, după ce am aşteptat cu mare nerăbdare topgundoiul câtiva ani, chiar a meritat să-l vad în condiţii tehnice şi de confort pe care, sincer, nu mi le imaginam. În nici un caz la Roşiori …

Revenim la Turnul cu Ceas, iar apoi o luăm pe lângă alt turn, legat de denumirea dinainte: John Lewis Tower. Ar fi fost interesantă o ascensiune in nacela din vârf, pentru a observa panorama centrului, dar … 

mă mulţumesc să merg pe lângă un mic ringhişpil. Am înţeles că e un loc traditional pentru mici afaraceri de enetertainment. De fapt, după două zile caruselul a dispaărut de acolo iar, după plecarea mea spre România, locul a fost ocupat timp de câteva săptămini de un ştranduleţ, dar fără bazin de înot, doar o mica plajă de nisip pentru copii (şi vreo doi-trei părinţi, un rău necesar).

Bun. După atâta umblet prin centrul Leicesterului, o masa bună, cu specific românesc, face toţi banii. Lavi cunoaşte locurile şi m-a dus la Lory, acolo unde sarmalele sunt la fel de româneşti ca şi muzica populară care umple difuzoarele, sau ca patroana care se bucură tare când ne aude vorbind, cu ea şi între noi, limba ei preferată.

Am umplut o zi şi am dat peste cap pedometrul, ar cam fi timpul să mă îndrept spre casă. Dar înainte din poveste mult mai este de vizitat şi încă mai e timp. Deci …

VA URMA