134. ORAŞUL ŢARILOR (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

ORAŞUL ŢARILOR (2)

 

Prima zi de lucru la Arbanasi începe cu micul dejun (inclus în preţul cazării). O masă destul de bogată, care ne prinde bine, pentru că ştim că urmează o zi lungă.

Prima etapă va fi, desigur, transbordarea la Veliko. Frumoasa gazdă ne recomandă să luăm autobuzul (care nu ştim când vine) sau, şi mai bine, un taxi (sunt câteva Dacii prin zonă cu însemnele respective), motivul ei, logic de altfel, fiind că nu vom găsi loc de parcare prin oraş. Nu o contrazicem, dar preferăm, totuşi, independenţa asigurată de propriul mijloc de transport. Drumul nu e complicat, găsim oraşul, găsim şi drumul spre cetatea ţarilor, ba, mai mult, găsim şi locuri de parcare. Ce zicea fata aia? Parcăm maşina cât se poate de regulamentar şi plec în căutarea unor instrucţiuni privind plata. Avea dreptate gazda, dar numai în principiu. Imposibil să plătesc parcarea! Alternativa este inserarea unei monede de doi lei de-ai lor într-un parkometr, dar eu nu posed monede de nici un fel de lei bulgăreşti, sau plata prin SMS la orice operator de telefonie mobilă bulgar – dar eu am telefon românesc, inutil în contextul dat.

Nu stiu să înjur bulgăreşte – deşi lecturile mele din Topârceanu mă asigură că folclorul lor de specialitate nu diferă mult de cel românesc – aşa că trebuie să găsesc altă soluţie. Şi îmi amintesc că la Milano, atunci când nu am reuşit să ies dintr-o încurcătură, am intrat într-un hotel, cu convingerea că recepţionerul vorbeşte englezeşte. Întâmplător, la câteva zeci de metri se vedea hotelul Tsarevets, iar tactica mea a funcţionat nesperat de bine. Frumoasa de la recepţie a înţeles în ce dezavantaj se afla municipalitatea şi m-a invitat să bag maşina în parcarea hotelului, asigurându-mă că va fi la adăpost şi că nimeni nu-mi va cere nici măcar bani de parcare.

Binenţeles că nu am ezitat şi bine am făcut, pentru că hotelul, însoţit de parcarea respectivă, se află la câţiva metri de platforma unde se gaseste casa de bilete pentru intrarea în fortăreaţă.  

Biletele, costând zece leva fiecare, ne-au fost oferite (plata cu karta) de ocupanta unei gherete din lemn, simplu ca dobăr den, şi iată-ne castelani pentru o zi.

Ştiam încă de acasă că fortăreaţa (castelul, cetatea, depinde de interlocutor) Ţareveţ are o istorie aproape bi-milenară. Perioada ei de glorie ar fi fost prin sec. 14, când a rezistat asediilor turcilor, pe vremea celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Apoi a rezistat timpului, fiind restaurată în secolul 20, printr-un şantier întins pe vreo 50 de ani. Acum rezistă asaltului turiştilor, aşa cum am văzut noi erau sute de oameni acolo simultan cu noi.

Vizita noastră a durat câteva ore, timp în care am vizitat toate nivelele, de la porţi până la biserica Înălţării Domnului, de pe cel mai înalt deal al cetăţii. Ca de fiecare dată, am încercat să compar noua descoperire cu ceea ce ştiu din alte părţi; sigur că cetăţile astea din estul Europei au avut cam aceiaşi inamici şi poate că au avut şi cam acelaşi rost, acela de a adăposti o comunitate pentru o perioadă cât mai lungă de asediu. De aceea e un spaţiu întins, înconjurat de ziduri groase, la rândul lor separate de restul lumii de un curs de apă, Yantra, care, cu numeroasele sale meandre, parcă e conceput ca şanţ de apărare.

Nu am priceput şi nu am găsit pe nimeni care să-mi explice de ce turnul Baldwin poartă numele acelui actor american (sau invers?). Acolo, în turnul folosit, la vremea lui, ca loc de execuţie, dar care acum e un frumos post de observaţie asupra parcului “Mini Bulgaria” – pe care o să-l vizităm peste o zi-două – am rugat pe cineva să îmi facă o poză cu camera mea. Engleza lui (sper că şi a mea) era foarte bună şi ne-am înţeles perfect, recomandându-ne reciproc nişte obiective de vizitat (printre care şi un restaurant bun, cunoscut de ei, în oraşul de la poalele cetăţii). Apoi omul m-a rugat să-l fotografiez împreună cu his girl friend cu ifonul ei, setat în limba română. Ce utilă e limba asta engleză, îi ajută pe români (ei erau din Bucureşti şi tocmai veneau de la un festival de rock de pe litoralul bulgăresc) să se înţeleagă mai bine între ei …

Înainte de a urca la Catedrala “Înălţarea Domnului” am făcut o scurtă haltă în faţa unui chioşc. Aveţi îngheţată? Avem. Plătim cu cardul. No karta. Bine, voi no karta, noi no leva. Euro? Da, da! I-am dat doamnei zece euro şi am primit restul în leva. Numai bine, că tot ochisem eu un automat care schimba monede de doi leva cu medalii cu Ţareveţ şi nu aveam materie primă.

Şi, în sfârşit, biserica din vârful dealului.

Construită în secolul 13, distrusă de turci în secolul 14, reconstruită în secolul 20, biserica poate fi considerată un reper al cetăţii şi al oraşului Veliko Târnovo. E vizibilă de la mare distanţă şi vizitabilă după un efort destul de mare.

Când am citit despre ea şi am aflat că a fost reconstruită de comunişti, m-am mirat foarte tare. La fel de tare m-am mirat când am intrat şi, în loc de pictura bisericească bizantină la care mă aşteptam, am descoperit o pictură (tot bizantină) mai puţin obişnuită, în nuanţe de gri, colorată doar de razele soarelui care pătrund prin vitralii. Nu era acolo nici un fel de tata popa care să povestească sau să spună vorbe de folos, oricum nu ar putea nimeni să stea să lămurească pe fiecare vizitator în parte. Da, vizitatori, pentru că, am fost atent, cât timp am stat eu în biserică au intrat mulţi oameni, dar niciunul nu s-a închinat după rânduială, deşi câţiva vorbeau bulgăreşte sau româneşte.

Asta e vizita la Ţareveţ. Aş zice că merită să mergi până Veliko Târnovo, chiar dacă nu ar fi nimic altceva de văzut. Dar mai e!

 

Va urma