101. MILANO A PORTATA DI MANO (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (9)

Continuăm să ne mirăm de patrimoniul secţiunii “Transport”; după ce ieşim din “gară” facem o scurtă haltă lângă un Fiat, a cărui poză o lăsăm pentru episodul următor, apoi intrăm în hangarul care adăposteşte capitolul “apă şi aer”. Nu ne aşteptăm să-l întâlnim aici pe Captain Power, dar sigur ne pomenim într-un mediu de povestiri istorice şi de filme ale copilăriei, legate de călătoriile pe mare.

Cel mai mare exponat al hangarului e o corabie. Ştiu că termenul este destul de vag, cuprinde în aria semantică o mulţime de tipuri de ambarcaţiuni, ale căror denumiri specifice sunt date de numărul de catarge, de vele, de punţi, de dotare tehnică şi de numărul de membri de echipaj, de misiunile (comerciale sau militare) pe care le pot executa.

Nave Scuola “EBE” e o brigantină-goeletă. Eu număr trei catarge (unii le mai numesc şi arbori), cei din jur văd numai două, pentru că se rezumă la cele verticale (atât de înalte, încât sigur muzeografii au fost nevoiţi să vorbească cu vecinii de deasupra să le permită o gaură în tavan – desigur, fac aluzie la un monolog al lui Toma Caragiu). În fapt, există şi al treilea catarg, cel orizontal din botul vasului, bompresul. Păcat că nu are şi pânzele sus, ar fi fost un spectacol mult mai interesant. În schimb, sub chilă se poate vedea o elice, dovadă că EBE nu se lăsa numai la cheremul vânturilor.

Interesant cum ne impresionează (sau nu) anumite lucruri. Până de curând, Dacia 1300 era autovehiculul cel mai răspândit de la noi. Nu i se părea nimănui interesant să vadă o Dacie pe stradă. Acum, curioşii se reped să le fotografieze la retroparade, cu acelaşi entuziasm ca şi pentru un Rolls Royce. Mă mir dacă acum, să zicem 150 de ani, ar fi fost cineva curios să privească o amărâtă de corabie cu trei catarge … dar acum uite, oamenii dau zece euro pentru asta, ba, mai mult, se laudă peste tot cu ce au văzut ei.

Revenind la EBE, corabia asta a fost construită acum o sută şi ceva de ani (lansată în 1918) şi folosită, iniţial, ca navă comercială.  Din 1958 a fost transformată în navă şcoală (corabie cu motor şi elice, aşa cum e şi aşa-zisul Bric Mircea), iar din 1964 a fost retransformată în exponat de muzeu, cu binecuvântarea preşedintelui de atunci al Italiei, Antonio Segni.

Mie mi se pare o realizare faină, probabil destul de solicitantă din punct de vedere tehnic, mai ales că Milano este atât de departe de mare.

În apropierea goeletei EBE ne putem juca de-a piraţii pe reconstituirea unei punţi cu tunuri. Cum spuneam, imaginaţia mea de copil a fost de multe ori stimulată de lecturi, cum ar fi şi “Treasure Island”, iar personajele de genul Long John Silver, chiar dacă negative, deveneau un fel de visuri. Aici ne putem lupta cu numeroşii inamici aflaţi în slujba reginei Elisabeth I sau a regelui-împărat Carol Qvintul. Sir Francis Drake? Ia mai dă-l încolo de amator!...

De jur-împrejurul corăbiei adevărate admirăm o mulţime de adevărate capodopere de modelism. Galioane, Bricuri, Goelete, reconstruite la scară, un adevărat regal pentru un iubitor de machete.

Nu mai puţin interesante sunt alte vechituri, un ştiu dacă adevărate sau reconstituite, de la monoxile (!) până la turele (aproape) moderne de artilerie navală.

De, dacă nu mi-a plăcut destul de mult marina … Sigur că lecturile mele m-au ajutat să învăţ multe despre nave şi navigaţie, dar un numai. Corăbiile alea cutreierau nişte mări şi oceane, acostau ici şi colo prin lume, iar autorii poveştilor au profitat pentru a descrie locuri şi oameni. O adevărată lecţie literară de geografie a lumii, completată, academic, de lecţiile doamnei profesoare Rodica Roşu de la şcoala 5. În clasa a şaptea, doamna profesoară a gândit şi un concurs de cunoştinţe de geografie, indicând ca bibliografie romane de Jules Verne. Am concurat atunci mai ales cu Niţescu Dan, iar premiile noastre au fost atunci identice: câte-o ciocolată de la doamna profesoară, poate şi vreun zece la geogra (pe asta n-o mai ţin minte), dar şi o motivaţie în plus de a reveni la Jules Verne.

Şi, pentru că tot am pomenit acest nume, profit pentru a face o nouă trimitere, anume la căpitanul Nemo. În mintea mea de atunci, “căpitan” era rangul suprem, iar una dintre părerile mele de rău e că nu am putut să-l dobândesc; sunt, de 40 de ani, sublocotenent în rezervă şi aşa o să rămân.

Dar să ne întoarcem la Nemo, sau mai exact la vehiculul pe care l-a inventat, construit şi comandat el pentru a străbate cele “20.000 de leghe sub mări”.

Museo della Scienza e Tecnología prezintă, cred că singurul din Europa, un submarin adevărat. L-a adus pe trailer de la mare (portul Cremona)(voiajul a durat patru nopţi, poate pentru că ziua ar fi speriat şoferii) şi l-a montat aici, în curtea instituţiei. Un mare monstru negru, sprijinit, exact ca machetele montate de prietenii mei modelişti, pe două stative imense.

Submarinul negru se cheamă “Enrico Toti” (iniţial, numele unui ciclist şi erou italian din primul război mondial), sau, în limbaj strict militar, S 506. Si nici macar nu e un submarin mare, din contra, e un biet submarin "de buzunar" (in limbajul specialistilor, care, probabil, au buuzunare mari). A fost lansat la (sau în?) apă în 1967, a intrat în dotarea armatei italiene în 1968, s-a liberat (bine, a fost scos din serviciu) în 1992 şi, în sfârşit, a fost adus şi transformat în exponat de muzeu în 2005. Acum are două scări, instalate pentru vizitatorii care ştiu că pentru acces la bord trebuie un ordin de serviciu sub formă de bilet suplimentar de 10€. Măcar de-ar fi afişat la loc luminat informaţia asta, pentru că noi am ratat, din causa lipsei de cunoaştere, vizitarea interiorului. Am făcut un walk around, am am auzit-o pe ghidesă discutând cu alţi vizitatori şi am aflat că nici biletul suplimentar nu e suficient ca să treci pragul navei, mai trebuia să ai şi noroc să poti avea colegi de echipaj la anumite ore.  Oricum, e o premieră pentru noi, nu am mai văzut până acum un submarin în carne şi oase (sau da, dar de la 1200 m altitudine, în portul Constanţa şi nu ştiu dacă se pune).

Faină secţiune de muzeu … Probabil că mulţi copii încep să viseze la mări şi oceane vizitând-o, iar dacă apucă să mai pună mâna şi pe vreun Jules Verne, mămicile lor ar cam trebui să înceapă să se îngrijoreze.

Pentru noi, etapa aia de viaţă a cam trecut, aşa că, oricât de plăcut impresionaţi am fi fost, ne pregătim să ne formăm o idee şi despre călătoriile aeriene.

VA URMA

100. MILANO A PORTATA DI MANO (8) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (8)

Printre lecţiile învăţate de acasă, că doar de-aia mi-a dat statul Internet (sau m-a pus să stau pe Internet) se găsea un obiectiv promiţător. Adică promitea să îmi arate nişte aeronave istorice.

Am aflat că la o mica distanţă de Milano s-ar afla un Museo cu specific de aviaţie. Prietenul meu de la Galaţi, Cristian, a umblat pe-acolo şi mi-a explicat cum se execută deplasarea. Hmmm … cam departe … Nu ar fi rau, dar nu prea e timp …

Dar exista planul B, şi anume Muzeul Tehnicii. E undeva în oraş, Nu departe de Piazza Duomo, şi e pe traseul autobuzului turistic roşu. Aşa că alegem varianta la îndemână şi ne planificăm o zi la museo.

Ieşirea din Via Mahon e simplă, tramvaiul 12 de abia aşteptă să ne ajute.

Mă rog, de fapt îl aşteptăm noi pe el, in ploaie, iar el, recunoscător, ne transportă din nou la Piazza Duomo, de unde luam autobuzul roşu Hop On Hop Off.

Ştim exact unde vrem să ajungem, staţiile sunt marcate pe harta traseului; păcat că indicaţiile preţioase pe care ni le oferă însoţitoarea de bord sunt mai încurcate decât căile lumii, iar noi, odată coborâţi din maşina cu etaj, ne pomenim în mijlocul unei jungle de străzi, la cheremul ploii şi al numeroaselor intersecţii. Waze ne sare, ca de obicei, în ajutor, şi o pornim pe străzi şi străduţe umede, cu speranţa că nu ne minte prea mult. Şi nu ne minte, de data asta, pentru că, mai multe străzi mai târziu ne pomenim exact în faţa Muzeului Ştiintei şi Tehnologiei, obiectivul pe care îl căutam.

După ce ne-a întrebat dacă suntem seniori, signora vânzătoare de biglietti îmi îmbogăţeşte colecţia cu cele mai scumpe astfel de obiecte pe care le avea în dotare, plus o hartă a secţiilor muzeului. Absolut inutilă, pentru că peste tot există indicatoare. Rătăcirea s-a sfârşit, vorba cântecului.

Ce vom avea de văzut (în afară de secţiunea dedicată istoriei aviaţiei italiene): săli dedicate celor care manâncă sau se îmbracă, ascultă muzică sau se uită la cer, fac agricultură sau nu, vor să înţeleagă legile fizicii şi chimiei, sau care vor să înţelegă cum se produc formele de energie. Sau cum se consumă. Mai e şi gara, dar până acolo mai e destul.

Începem cu prima sală, aflată în prelungirea deskului unde te întreabă lumea dacă eşti senior, ca să-ţi explice apoi că nu eşti. Principalul exponat este o regină. M-am tot gândit de ce un mare generator de energie electrică poate fi denumit “Regina Margherita” şi am găsit o soluţie. Ceva asemănător am văzut în grădina castelului regal Peleş, de-aia.

De acum energia electrică e asigurată, putem merge s-o consumăm. De exemplu, cu ajutorul unor maşini (electrice şi multe) de cusut.

Sau cu vase din sticlă şi porţelan – iniţial pentru bucătărie sau laborator, acum pentru muzeu.

Sau în război de ţesut. Seamănă cu alea din muzeele rustice de la noi, până ne dăm seama că e cu comandă program. Ceea ce, probabil, scade preţul covorului produs.

Bucătăria muzeului nu asigură masa vizitatorilor, ci doar expune (static) utilaje, vase şi cutii goale de conserve. Dar şi un tractor producător de materie primă alimentară.

Nu ne e foame, aşa că ne orientăm spre ceva mai nou (e vechi, dar doar de 64 de ani poate omul să se apropie de el): spaţiul cosmic, cu principii şi dezlegări ştiinţifice, cu maşinării şi costume.

Puţin SF, în context, nu strică.

Cred că tot un fel de SF e interogatoriul la care sunt supus în spaţiul spaţiului cosmic. Sunt invitat într-o cabină, pentru un interviu. Nu e polizia, ci doar un roboţel care îmi pune întrebări personale. Nu mă ameninţă nimeni că mă lasă repetent dacă un ştiu, aşa că răspund, primind, la final, calificativul “Grazie” şi promisiunea unei recompense. Mă miram eu care ar putea fi natura zăhărelului, dar în câteva minute s-a rezolvat misterul: m-am văzut pe câteva monitoare înşirate prin sală răspunzând, competent, la interogatoriu. Dacă aş fi ştiut dinainte, aş fi fost mai atent la exprimare. Adică, de, eram vedetă de televiziune, nu orice.

O mică întoarcere în timp, cu istoria radiocomunicaţiilor şi a păstrării documentului sonor, că doar suntem în ţara lui Marconi.

Apoi un pic de chimie organică, să ne aducem aminte de polimeri. Acum 45 de ani am trecut bacalaureatul răspunzând la un subiect despre polimeri. Nu am uitat chiar tot.

Surpriză, Regina Margherita nu e singura sursă de energie a Muzeului. Iar consumatori sunt destui. 

Traversăm culoare şi o curte interioară, pentru a intra în altă sală de expoziţie, dar imediat ce deschidem uşa suntem tentaţi să facem un pas înapoi: nimerisem într-o gară!

Să fim curajoşi, totuşi! Nu apare nici un controlor care să ne gonească pentru că nu avem bilet de tren, aşa că patrundem pe peron.

E fain! Pe câteva linii se aliniază o colecţie de locomotive din perioada de pionierat a exploatării căii ferate în Italia. Aburoase (Adică molocotive care fumează) şi electrice, da, chiar electrice dinaintea primului război mondial.

Avem şi o colecţie de tramvaie, din păcate doar la scară.

Îmi pun condiţia fizică la încercare şi reuşesc să prind trenul. Nu va pleca din gară, dar ne va duce la secţia următoare. Şi ce secţie!

VA URMA