100. MILANO A PORTATA DI MANO (8) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (8)

Printre lecţiile învăţate de acasă, că doar de-aia mi-a dat statul Internet (sau m-a pus să stau pe Internet) se găsea un obiectiv promiţător. Adică promitea să îmi arate nişte aeronave istorice.

Am aflat că la o mica distanţă de Milano s-ar afla un Museo cu specific de aviaţie. Prietenul meu de la Galaţi, Cristian, a umblat pe-acolo şi mi-a explicat cum se execută deplasarea. Hmmm … cam departe … Nu ar fi rau, dar nu prea e timp …

Dar exista planul B, şi anume Muzeul Tehnicii. E undeva în oraş, Nu departe de Piazza Duomo, şi e pe traseul autobuzului turistic roşu. Aşa că alegem varianta la îndemână şi ne planificăm o zi la museo.

Ieşirea din Via Mahon e simplă, tramvaiul 12 de abia aşteptă să ne ajute.

Mă rog, de fapt îl aşteptăm noi pe el, in ploaie, iar el, recunoscător, ne transportă din nou la Piazza Duomo, de unde luam autobuzul roşu Hop On Hop Off.

Ştim exact unde vrem să ajungem, staţiile sunt marcate pe harta traseului; păcat că indicaţiile preţioase pe care ni le oferă însoţitoarea de bord sunt mai încurcate decât căile lumii, iar noi, odată coborâţi din maşina cu etaj, ne pomenim în mijlocul unei jungle de străzi, la cheremul ploii şi al numeroaselor intersecţii. Waze ne sare, ca de obicei, în ajutor, şi o pornim pe străzi şi străduţe umede, cu speranţa că nu ne minte prea mult. Şi nu ne minte, de data asta, pentru că, mai multe străzi mai târziu ne pomenim exact în faţa Muzeului Ştiintei şi Tehnologiei, obiectivul pe care îl căutam.

După ce ne-a întrebat dacă suntem seniori, signora vânzătoare de biglietti îmi îmbogăţeşte colecţia cu cele mai scumpe astfel de obiecte pe care le avea în dotare, plus o hartă a secţiilor muzeului. Absolut inutilă, pentru că peste tot există indicatoare. Rătăcirea s-a sfârşit, vorba cântecului.

Ce vom avea de văzut (în afară de secţiunea dedicată istoriei aviaţiei italiene): săli dedicate celor care manâncă sau se îmbracă, ascultă muzică sau se uită la cer, fac agricultură sau nu, vor să înţeleagă legile fizicii şi chimiei, sau care vor să înţelegă cum se produc formele de energie. Sau cum se consumă. Mai e şi gara, dar până acolo mai e destul.

Începem cu prima sală, aflată în prelungirea deskului unde te întreabă lumea dacă eşti senior, ca să-ţi explice apoi că nu eşti. Principalul exponat este o regină. M-am tot gândit de ce un mare generator de energie electrică poate fi denumit “Regina Margherita” şi am găsit o soluţie. Ceva asemănător am văzut în grădina castelului regal Peleş, de-aia.

De acum energia electrică e asigurată, putem merge s-o consumăm. De exemplu, cu ajutorul unor maşini (electrice şi multe) de cusut.

Sau cu vase din sticlă şi porţelan – iniţial pentru bucătărie sau laborator, acum pentru muzeu.

Sau în război de ţesut. Seamănă cu alea din muzeele rustice de la noi, până ne dăm seama că e cu comandă program. Ceea ce, probabil, scade preţul covorului produs.

Bucătăria muzeului nu asigură masa vizitatorilor, ci doar expune (static) utilaje, vase şi cutii goale de conserve. Dar şi un tractor producător de materie primă alimentară.

Nu ne e foame, aşa că ne orientăm spre ceva mai nou (e vechi, dar doar de 64 de ani poate omul să se apropie de el): spaţiul cosmic, cu principii şi dezlegări ştiinţifice, cu maşinării şi costume.

Puţin SF, în context, nu strică.

Cred că tot un fel de SF e interogatoriul la care sunt supus în spaţiul spaţiului cosmic. Sunt invitat într-o cabină, pentru un interviu. Nu e polizia, ci doar un roboţel care îmi pune întrebări personale. Nu mă ameninţă nimeni că mă lasă repetent dacă un ştiu, aşa că răspund, primind, la final, calificativul “Grazie” şi promisiunea unei recompense. Mă miram eu care ar putea fi natura zăhărelului, dar în câteva minute s-a rezolvat misterul: m-am văzut pe câteva monitoare înşirate prin sală răspunzând, competent, la interogatoriu. Dacă aş fi ştiut dinainte, aş fi fost mai atent la exprimare. Adică, de, eram vedetă de televiziune, nu orice.

O mică întoarcere în timp, cu istoria radiocomunicaţiilor şi a păstrării documentului sonor, că doar suntem în ţara lui Marconi.

Apoi un pic de chimie organică, să ne aducem aminte de polimeri. Acum 45 de ani am trecut bacalaureatul răspunzând la un subiect despre polimeri. Nu am uitat chiar tot.

Surpriză, Regina Margherita nu e singura sursă de energie a Muzeului. Iar consumatori sunt destui. 

Traversăm culoare şi o curte interioară, pentru a intra în altă sală de expoziţie, dar imediat ce deschidem uşa suntem tentaţi să facem un pas înapoi: nimerisem într-o gară!

Să fim curajoşi, totuşi! Nu apare nici un controlor care să ne gonească pentru că nu avem bilet de tren, aşa că patrundem pe peron.

E fain! Pe câteva linii se aliniază o colecţie de locomotive din perioada de pionierat a exploatării căii ferate în Italia. Aburoase (Adică molocotive care fumează) şi electrice, da, chiar electrice dinaintea primului război mondial.

Avem şi o colecţie de tramvaie, din păcate doar la scară.

Îmi pun condiţia fizică la încercare şi reuşesc să prind trenul. Nu va pleca din gară, dar ne va duce la secţia următoare. Şi ce secţie!

VA URMA