119. ERA BINE PE VREMEA LUI CEAUSESCU? de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Era bine pe vremea lui Ceauşescu?

De o vreme, grupurile cu caracter istoric de pe reţelele de socializare au început să găzduiască o mulţime de postări şi comentarii din care oamenii de azi ar trebui să înţeleagă de ce era bine în comunism, mai bine decât acum. Am îndrăznit, de mai multe ori, să încerc să demonstrez că acei postaci sau comentatori greşesc. Să arăt că cele mai multe dintre operele măreţului conducător nu sunt aşa cum el însuşi le prezenta, ctitorii în slujba patriei şi poporului, ci exact invers, cheltuieli şi pierderi inutile. De resurse, dar mai ales de vieţi omeneşti. Am combătut şi cunoscuta expresie “nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Ceauşescu”. Ba au murit mulţi, oameni care şi-au ruinat sănătatea muncind mult şi degeaba, dar alimentându-se puţin şi prost, plătind alimentele şi cu bani mulţi, pentru că la preţul de pe etichetă se adăuga şpaga data celor de la Alimentara sau diverse restaurante, dar şi cu sănătate irosită în nopţile petrecute “socializând” la cozi interminabile.

Motivul invocat este plata datoriilor naţionale, pe care, de fapt, tot regimul ceauşist le făcuse. Pentru ce? Pentru investiţii quasi inutile, cum e Casa Poporului, sau avionul Rombac – şi multe altele.

Aşa cum m-am aşteptat, de cele mai multe ori am fost răsplătit cu înjurături. Am cercetat profilul celor care mă înjurau; majoritatea sunt oameni de vârsta mea, sau mai bătrâni, care au păstrat în amintire doar tinereţea lor, cu tot ce înseamnă asta: sănătate, dragoste, entuziasm. Uitând cozile, uitând teama cu care se uitau în jur să descopere ochi şi urechi albastre. Uitand lipsa de libertate! Ei ţin minte doar că aveam industrie, aveam de toate. Adică au revenit la starea de îndoctrinare în care erau înainte de 1990. Sau, cu alte cuvinte, învăţământul politic pe care toţi îl urmam atunci a dat roade, care încă nu au putrezit …

De aceea, când am auzit că Muzeul Ororilor Comunismului în România va deschide în interiorul Muzeului Amintirilor din Comunism o expoziţie dedicate perioadei de vârf a domniei lui Nicolae Ceauşescu – 1977-1989 – m-am bucurat că mă aflu la Braşov pentru câteva zile şi am participat la discuţia prilejuită de deschiderea ei în acest cadru.

Un fir călăuzitor, reprezentat de o măsuţă roşie, sinusoidală, conduce vizitatorul prin cei 22 de ani de tiranie comunistă, cu popasuri în locuri şi momente reprezentative atât pentru atmosfera sumbră a perioadei istorice, cât şi pentru dizidenţa anticomunistă, dar şi pentru măsurile represive luate de regimul ceauşist.

În timp ce “cel mai iubit fiu al poporului” ţinea “cuvântări magistrale” pe la congrese, plenare şi mari adunări populare, forţând populaţia să îl aplaude “puternic, prelungit” şi să prelucreze apoi, în şedinţele organizaţiilor de bază sau în cele de învăţământ politico-ideologic, ca şi în orele de dirigenţie, preţioasele indicaţii, românii cei mai curajoşi îl înfruntau. Scrisori la Radio “Europa Liberă” sau la “Vocea Americii”, autoincendieri, alte încercări, ce-i drept, timide şi izolate de a spune adevărul despre “împăratul cel gol”, defecţiuni în occident, cu apariţii pe calea undelor pentru cei rămaşi acasă – îmi amintesc cum chiar unul dintre profesorii mei de la facultate, un om care părea un boem, scufundat în studiile lui umaniste şi complet străin de mersul lumii, a vorbit de câteva ori la Europa Liberă, cu un ton profund diferit de cel de la seminarele de limba latină, povestind despre suferinţele românilor în societatea condusă de Ceauşescu. Iar în oglindă, expoziţia îi prezintă pe apărătorii regimului şi persoanei, familiei conducătoare: securiştii. Ăia de care ne temeam mai rău decât de dracu’, pentru că albastrul lor nu era destul de evident pentru a fi ghicit aşa cum e ghicită culoarea lui Scaraoschi. Turnător putea fi oricine, ajungea să fie destul de îndoctrinat sau şantajabil. Dar nu pe ăştia îi arată panourile expoziţiei, ci ofiţeri activi ai poliţiei politice secrete, cei care centralizau şi analizau informaţiile de la surse, pentru a lua, apoi, măsurile represive pe care le considereau necesare. Datorită lor, închisorile şi casele de nebuni erau pline de opozanţi ai regimului, datorită lor mulţi dizidenţi, prea cunoscuţi pentru a fi închişi (de obicei pentru delicte de drept comun inventate de anchetatori) se autosurghiuneau, fiind, apoi, urmăriţi şi ucişi de securişti prin ţările de adopţie – sunt destul de cunoscute atentate de acest fel, împotriva lui Paul Goma, Monica Lovinescu, ba chiar şi cel împotriva sediului Europei Libere, executate chiar de asasini sau spioni internaţionali deveniţi celebri, cum a fost “Şacalul”.

(Foto: Muzeul Amintirilor din Comunism, multumesc)

Expoziţia a fost prezentată de autorul ei, cercetătorul Alexandru Groza, managerul MORC – Muzeul Ororilor Comunismului în România (care are o pagină frumoasă pe Facebook).

Domnia sa a explicat care au fost motivele care l-au determinat să alcătuiască o astfel de expoziţie şi să o itinereze prin diferite localităţi din ţară – înainte de Braşov a mai fost deschisă la Olteniţa şi Călăraşi, iar în perioada următoare sperăm (avem promisiunea domnului Groza că ia în calcul chestia asta) să o vizităm şi la Roşiori.

Omul de azi trebuie să fie informat, să ştie, să nu accepte fără demonstraţie amintirile deformate ale celor care nu au ştiut sau nu au fost interesaţi atunci decât de ei înşişi. De aceea, ca şi alte expoziţii permanente din muzee, aşa cum e Închisoarea de la Sighet, de exemplu (pe care o putem vizita, virtual şi subiectiv, aici: https://lumeaastamare.blogspot.com/search?q=sighet), expoziţia “Seismograf” (titlul expoziţiei are dublă semnificaţie: perioada abordată începe de la momentul marelui cutremur de la 4 martie 1977, unul dintre dizidenţi, inginerul Gheorghe Ursu, având, printre alte motive pentru a protesta şi măsurile insuficient de sigure, ba dimpotrivă, luate pentru ranforsarea clădirilor afectate de mişcarea telurică), dar, în acelaşi timp, măsoară, asemeni unui aparat, amploarea şi intensitatea fenomenelor sociale dinaintea lui 22 Decembrie 1989), expoziţia “Seismograf, aşadar, trebuie vizitată, pentru ca oamenii să ştie, sau cel puţin să îşi pună întrebari. Aşa cum a spus un istoric celebru: daca nu cunoaştem greşelile trecutului, riscăm să le repetăm …