120. 119. THE KINGDOM WORTH A HORSE (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Ar putea părea o ciudăţenie prezenţa într-un oraş din centrul Angliei a unui Centru Spaţial. Sigur, ciudat ar părea orice, dacă nu cunoşti (ca mine) oraşul şi tradiţiile sale, mai noi sau mai vechi.

Dar Cosmonautica este, oricum, o tradiţie foarte nouă, dacă ne gândim că primul vehicul spaţial a fost lansat de oameni cam în acelaşi timp cu mine. De fapt, eu sunt mai vechi, pentru că Sputnik 1 a intrat în atenţia omenirii cu o lună şi ceva în urma mea, mai exact pe 4 octombrie 1957.

Un mare om al aviaţiei române, dar în acelaşi timp un creator cunoscut de către filatelişti, Aviatorul şi Arhitectul Mihai Andrei, a marcat aniversările Sputnikului prin serii de timbre şi coliţe, realizate pe baza unor creaţii grafice; azi, dacă nu mai colaborează fabrica de timbre, domnia sa a marcat la fel de frumos aniversarea primului satelit printr-o foarte frumoasă compoziţie pe calculator. Îi mulţumesc domnului Mihai Andrei, cu a cărui prietenie mă mândresc, pentru permisiunea de a folosi creaţiile lui la ilustrarea expediţiei la National Space Centre.

Cum spuneam, National Space Centre este o realitate interesantă la Leicester. Pentru cei care se întreabă de ce, chiar la intrarea în obiectiv este plasat un panou care spune totul. E clar, deci vinovatul este Universitatea din Leicester, care a iniţiat mai întâi un centru de cercetare a spaţiului, iar apoi s-a înhăitat cu NASA şi cu tot felul de agenţii spaţiale pentru a înfiinţa, dota şi dezvolta un Centru Spaţial.

A doua zi a expediţiei mele la Leicester a fost dedicată vizitei la National Space Centre. Ştiu ei, copiii mei ce mă interesează şi mi-au pregătit exact programul cu care ştiau că mă vor încânta. Ovidiu a mai vizitat obiectivul şi azi îmi este ghid priceput.

Sigur că ziua începe cu o mică aventură provocată de The Dorels care repară ceva pe o stradă şi din cauza cărora autobuzul 26, după o ezitare lungă de câteva minute, şi–a schimbat cursul, obligându-ne să parcurgem o distanţă mare pe jos. Nici o pagubă, pentru că astfel traversăm Abbey Park, cel pe care deja am avut bucuria de a-l descrie pe-aici.

Ovidiu îmi atrage atenţia asupra unui obiect care seamănă cu un pet, aflat la oarecare distanţă. De fapt, cam asta şi este: un recipient de plastic, adică o construcţie uşoară, un design SF, menit să sugereze ce destinaţie are.

Istorie: Încă din anii 1980, doi specialişti de la Universitatea din Leicester, Alan Wells (mă întreb dacă n-o fi vreun descendent al lui Herbert Wells) şi Alan Ponter [sau Alan(Wells şi Ponter), ca să pară mai ştiinţific], au propus înfiinţarea unui centru spaţial. Lack of funds, au trecut mai departe, dar Wells a rămas cu obsesia şi i-a ţinut figura cu douazeci de ani mai târziu. S-au găsit bani şi constructori, ba chiar şi un astronaut, Jeffrey A. Hoffman, om cu 1211 ore de zbor în spaţiu pe navete, dispus să taie, la 30 iunie 2001, panglica inaugurală a noului Space Centre. De atunci, adică în ăştia 21 de ani de existenţă, obiectivul a fost vizitat de milioane de (ne)(semi)specialişti, printre care şi Majestatea sa, regretata Elisabeth II, dar şi alţi astronauţi americani, cel mai cunoscut nume fiind acela al lui Buzz Aldrin.

Nu ştiu cât costă biletul de intrare la  Centre, a fost cumpărat online cu ceva timp înainte (sigur că mi-ar fi plăcut să am un bilet din hartie, păstrabil în colecţia mea). În schimbul unui astfel de bilet, vizitatorul are acces în galeriile principale: Welcome Hall, Into Space, The Universe, Our Solar System, Home Planet, Space Oddities, Rocket Tower şi Live Space, ca şi în cinematograful spaţial (prin subiectul filmelor prezentate, dar şi prin proiecţie) şi, sigur, magazinul de suveniruri (parte a Welcome Hallului, de fapt).

Tipul ăsta nu e controlorul de bilete.

Nici asta

Trecem prin obişnuitul culoar din cordoane de Securitate, Ovidiu îi arată telefonul celui care îl întreabă de bilet şi ne pomenim sub trei vehicule spaţiale.

Aceleasi vehicule vazute de la etajul superior

Ciudat lucru sa vezi o capsula spatiala cu tren de aterizare, dar trenul a fost conceput numai pentru remorcare pe sol.

Apoi alegem un scafandru spaţial – cei din generaţiile tinere se orientează către cel ireal, folosit doar în filme de animaţie – şi pornim în explorarea spaţiului.

Printre panourile cu teme istorice găsim şi unul dedicat pionierilor construcţiei de rachete: sigur şi meritat, Konstantin Ţiolkovski şi Hermann Oberth.

Acum vreo patru ani am vizitat la Bucureşti o expoziţie itinerantă, patronată de NASA, dedicată epopeii spaţiale. La o scară (puţin) mai mică, acea expoziţie concurează cu Centrul Spaţial: vehicule, costume, explicaţii, fotografii, animaţii pe computer, animaţii 3D …

Cei care au conceput centrul l-au gândit pentru toate categoriile de vizitatori, de la cunoscători, la copii. De aceea, alături de explicaţiile academice, însoţite de materiale concrete, reale, obiecte călătorite (sau călătoribile) în spaţiu sau imagini obţinute de astronauţi sau cosmonauţi la faţa locului, sau capturate prin (marile) telescoape, terestre sau aflate la bordul unor nave spaţiale, putem vedea (atinge, ba chiar să ne jucăm cu ele, dacă vârsta ne permite) exponate “pedagogice”, menite să simplifice miracolul spaţial.

E greu să menţionez tot ce am văzut acolo, iar inventarul Centrului e mult prea bogat pentru un scurt articol de blog. Pozele descriu, atât cât pot, conţinutul balonului din plastic, dar nu pot surprinde şi ceea ce simt vizitatorii. Sigur, ăia mici se joacă

(dacă-s copii, să se joace!) şi învaţă prin joc. Ăia care au citit câte ceva recunosc câte ceva. Iar cei mai bătrâni îşi aduc aminte. Eu nu sunt bătrân, dar îmi aduc aminte cum, la 20 iulie 1969, am stat împreună cu părinţii cu sufletul la gură în faţa televizorului, pentru a vedea live momente din timpul misiunii spaţiale Apollo 11, începând cu lansarea de la Cape Kennedy, culminând cu aselenizarea în Marea Liniştii, ieşirea din modul a celor doi astronauţi, universal-cunoscuta declaraţie a lui Neil Armstrong (“That’s one small step for man, one giant leap for mankind.”), apoi amerizarea în pacific şi recuperarea astronauţilor şi a capsule de către echipajul portavionului USS Hornet. Iar momentele astea sunt frumos reprezentate în Centre, cu imagini şi machete, ba chiar şi cu pietricele aduse de pe Lună …

Circuitul de vizitare este conceput a se încheia cu ascensiunea în Rocket Tower. Mi-a plăcut îndemnul gazdelor de a urca pe scări, nu cu ascensorul (ceea ce am şi facut, mai ales că la uşa liftului era o coadă imposibilă). Am făcut bine, pentru că, spre deosebire de sedentarii ascensorofili, noi am putut face popas la fiecare etaj, unde am mai văzut exponate.

De fapt, de ce am urcat în turn (ăla vizibil de afară ca balon din polietilenă)? Ca sa putem observa şi studia, de la sol şi de la diferite nivele cele două machete 1:1 ale unor rachete.

Cei doi astronauti in devenire mai trebuie sa treaca prin ceva antrenamente

Şi, dacă tot eram acolo, sus, de ce nu aş fi profitat pentru a fotografia şi o panoramă a oraşului Leicester?

Ultimul moment al vizitei noastre la Space Centre a fost vizionarea unui film istoric despre cucerirea spaţiului cosmic. Oarecum obosit şi speriat de perspectiva unei aşteptări lungi la uşa sălii de cinematograf, în prima instanţă am încercat să-I sugerez lui Ovidiu să sărim etapa, dar el ştia la ce trebuie să ne aşteptăm şi a insistat să rămânem. E drept că ne-am plictisit, stând în picioare, aproape o oră, dar am recuperat apoi, aşezaţi în fotoliile (un fel de sezlonguri extrem de comode, care te obligă să te uiţi în sus, nu în faţă) amfiteatrului “Sir Patrick Moore Planetarium”.

Pe lumină, sala pare un cilindru înalt, dar Ovidiu îmi atrage atenţia: mi se pare, nu e un cilindru, ci o semi-sferă. Nu-l cred, doar mi-a dat şi mie statul ochi şi ochelari ca să recunosc o formă.

Şi totuşi, avea dreptate, sau ochelarii mei erau dereglaţi. Când s-a stins lumina, locul în care ne aflam s-a transformat într-o boltă cerească, un loc pe care trebuie să ai pana lui Eminescu (Scrisoarea I: “Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci”) ca să-l poţi descrie. Proiecţia, realizată pe ecranul semi-sferic cu o tehnologie bazată pe un număr neştiut de “D”-uri, transformă ceea ce ştii că este doar un biet film într-o realitate palpabilă. La o distanţă de o lungime de braţ defilează toate stele cerului, iar printre ele călătoresc imense nave spaţiale. Nu am purtat niciodată ochelari 3D, dar nu cred că ar putea egala senzaţiile pe care mi le-a oferit proiecţia din Planetarium.

Aş fi vrut să plec din planetarium cu vreo poza-două, dar prima impagine proiectată continea textul prin care se interzicea fotografiatul sau filmatul în timpul proiecţiei, ba mai mult, cerea spectatorilor să îi toarne pe cei din jur care încalcă regula. Nu ştiam dacă era pe-acolo vreunul de la cooperativa “Ochiul şi timpanul albastru”, aşa că am stat cuminte.

Habar n-am câte ore a durat vizita la National Space Centre, dar sunt sigur că a fost prea scurtă. Am trait într-o lume diferită, parcă ruptă de realitate.

O realitate în care Lavinia ne spune, prin telefon, că a plouat foarte tare. Ne bucurăm că spaţiul cosmic e dincolo de nori şi de ploaie, dar vom fi obligaţi să revenim cu picioarele pe Pământ şi, până acasă, pentru că refuzăm să luăm autobuzul,   vom avea parte de o nouă aversă. Adică de belşug.

Am petrecut o zi faină de tot, poate de neimaginat pentru lumea pământeană. Sigur, aveam la bază o mulţime de filme şi lecturi SF şi de discuţii cu domnul general cosmonaut Dumitru Dorin Prunariu (dacă, din întâmplare, citeşte evocarea mea şi îl amuză entuziasmul meu, sunt sigur că îl va înţelege cu uşurinţă, altfel nu ar fi fost primul pe lista doritorilor de a deveni călător prin spaţiu), iar astea toate m-au pregătit, teoretic. Dar, vorba aia, teoria ca teoria, dar practica te omoară. Sau te învie, cum a fost cazul meu.