108. MILANO A PORTATA DI MANO (16) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (16)

Ceasul îmi spune demult că ar fi bine să mă hotărăsc odată să ies din templul fotbalului. Până la urmă, îl ascult, că de-aia l-am cărat după mine atâta cale şi mă îndrept spre staţia autobuzului cu etaj din parcarea marelui stadion. Staţia e acolo, autobuzul e în altă parte. A trecut acum cinci minute, în dezacord cu lipsa mea de grabă din magazinul de suveniruri.

Sigur că nu are nici un rost să fac apel la repertoriul meu folkloric, nu îl voi putea întoarce din drum pe pilotul maşinii roşii. Îmi folosesc mai bine calităţile de cercetaş, pornind de la premiza că zecile de mii de microbişti nu vin la meci cu linia turistică, ci cu un transport local civilizat şi mai ieftin. Nu greşesc: harta lui nea google îmi arată că, la câteva sute de metri, voi găsi o staţie de metrou, iar liniile subterane duc toate la Duomo. Adică acolo unde vreau eu.

Staţia se cheamă “San Siro Stadio” şi, surpriză, nu are casă de bilete. Are o biglietteria automática, care funcţionează cu plăcere, dar numai când se oferă să mă ajute un tânăr priceput.

Reîntregirea familei şi masa de prânz la o cârcimă din Piazza dei Mercanti au loc în parametri normali. Pastele sunt foarte gustoase, deşi combinaţia cu culoarea farfuriei nu mi se pare cea mai reuşită.

Mai facem o tură pe la Galeria Vittorio Emanuelle, poate a rămas ceva nevăzut … şi chiar rămăsese: magazinul Ferrari. Studiez cu atenţie oferta, dar, din păcate, îmi dau seama că nu pot să car obiectul în bagajul de cabină. Renunţ, până data viitoare.

Nici pomul de iarnă nu e gata. Nu se grăbesc ăştia deloc, dar eu tot am văzut bradul împodobit. Pe net, după două luni, dar l-am văzut.

De acum, scurta noastră şedere la Milano se apropie de statutul de istorie. Ne mai rezervăm puţin timp pentru a visita un ultim monument arhitectonic, aşa că ne urcăm din nou pe imperiala unui autobuz roşu. Peisajul un s-a schimbat, e la fel, populat cu autobuze ATM, cu tramvaie şi maşini scumpe, sau cu APE-uri. Mereu e ceva interesant de văzut.

Chiar şi pădurea verticală, parcă e mai faină acum, la ora soarelui (ascuns in nori).

Ca şi reclamele surprinzătoare şi surprinzător de mari pentru conţinutul lor.

Coborâm la doi paşi de Torre Pirelli. Parcă n-am prea discutat despre ăsta, deşi are o istorie interesantă. Deţine locul 11 în topul celor mai înalte clădiri din oraş, cu 127 de metri şi 32 de etaje. A fost inaugurat în 1958, deci e o vechitură, şi a fost semnat de arhitectul Gio Ponti – nu prea original, pentru că a copiat stilul unor zgârie-nori din New York şi Birmingham. Dar a acţionat la ordin – anume al lui Antonio Pirelli, care a vrut să-şi marcheze teritoriul unde fiinţase prima fabrică a fabricantului de cauciuri.

Poate cel mai palpitant eveniment din istoria lui a avut loc la 18 aprilie 2002, când un avion uşor Rockwell Commender 112, aflat, din câte se pare, aproape de pana prostului, s-a ciocnit de clădire la etajul 25. Pentru că a avut loc la puţină vreme după 9-11, nenorocirea a atras atenţia lumii întregi, dar sigur nu a fost un atac terorist. Ciudat, totuşi, că pilotul acelui avion a ales o traiectorie peste oraş, deşi ştia că are belele. (Interesant, tot o traiectorie peste oraş a ales şi compatriotul nostru, Dan Petrescu, când a căzut peste o clădire milaneză acum câteva săptămâni – 3 octombrie 2021).

Sigur, când am văzut turnul uitasem de nenorocirea din 2002, iar cea din 2021 nu era cunoscută decât de prezicători.

Până la ora autobuzului de Bergamo mai e vreme destulă pentru a vizita Stazione Centrale.

Mie nu-mi plac gările, mai ales atunci când trebuie să plec de undeva. Probabil ca nici asta nu-mi place, dar este un must.

E un monument arhitectornic inaugurat în 1931. Citind istoria instituţiei, am aflat că prima gară centrală a apărut la Milano în 1864 (cea de Nord din Bucureşti a început să funcţioneze în 1872), iar odată cu creşterea valorilor de trafic a apărut necesitatea măririi aceleia sau construirii uneia noi. A fost nevoie de mulţi ani (dintre care şi cei de pauză în construcţie ai primului Război Mondial,) ca să poată milanezii să profite de noua gară, dar a meritat. Pe arhitectul acceptat de istorie ca autor al lucrării îl cheamă Ulisse Stacchini. Nume predestinat, de călător.

Poate li s-a părut interesant celor de la security că doi oameni cu bagaje mici, cărate în mână sau în cârcă, umblă cu pas de plimbare prin obiectivul lor, preocupaţi nu de tabelele de partenze, ci de clădire şi dotări. Ca turişti, uneori împinşi de la spate de ceas, am vizitat mai multe gări. Nu aş pretinde că mi-a plăcut vreuna. Fiecare cu caracteristicile ei, încercând să facă mai puţin stresantă trecerea sau sederea călătorilor, mai mulţi sau mai puţini. Poate cea mai interesantă, la timpul ei, ni s-a părut Estacion “María Zambrano”, de la Málaga, o construcţie care îmbina funcţia de gară feroviară cu cea de mall, unde serviciile pentru călători erau remarcabile, dar ni s-au părut exagerate măsurile de securitate, parcă mai dure decât într-un aeroport. Poate o să fac vreodată o combinaţie de poze luate, mai mult sau mai puţin pe furiş, la Gare de Nord de Paris, Stazione Centrale di Napoli, Catania, Palermo sau Messina, Termini di Roma, Maria Zambrano de Málaga, Santa Justa de Sevilla şi, de ce nu, Gara de Nord din Bucureşti, din Roşiori, Gara Călători de la Braşov şi alte staţii feroviare. Poate chiar şi gara mică a lui Dorobanţu.

Rămânând la Centrale di Milano, nu putem decât să recunoaştem că e destul faină pentru o gară. Principala sală, Galeria di Testa, ca şi sălile adiacente, cum e vechea Biglietteria, sunt impresionante prin dimensiuni, prin arhitectură, prin dotări şi prin reclame. Dar şi prin curăţenie şi, trebuie remarcat, prin lipsa mirosului de budă, obişnuit la gările din România. Sunt sigur că un e vina călătorilor, totuşi.

Nu avem biglietti ca să putem pătrunde pe peron (timp am fi avut), dar, de la distanţă, am întrezărit o Freccia Rossa la unul dintre cele 24 de binari (pe schemă se văd numai 18). Ne promitem că la prossima călătorie în Italia vom lua un astfel de tren, experienţa trebuie să fie foarte interesantă. Şi încă sperăm că ne vom putea ţine promisiunea.

Lume multă, fiecare cu cu timpul lui de aşteptare şi cu aşteptările lui. Noi ne mulţumim să ne strecurăm printre călători, sigur, aruncând câte-o privire şi către ceasurile din săli, nu luăm trenul, dar nici autocarul de Bergamo nu îşi schimbă ora de plecare de dragul nostru.

Şi chiar nu vrem să-l prindem, şi pe el, dar şi avionul de Oltenia.

Aşa că …

VA URMA