106. MILANO A PORTATA DI MANO (14) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (14)

Cred că odată cu tricoul bietului Maradona, ca jucător al echipei naţionale argentiniene, am terminat şi capitolul de istorie al templului San Siro. O istorie bogată, scrisă de oameni mai cunoscuţi la vremea lor decât preşedinţii de state.

Acum urmez sensul arătat de săgeţi, cordoane şi culoare, pentru a pătrunde în anticamera sanctuarului, în încăperile în care au păşit, la vremea lor, dar mai păşesc şi azi, zeii fotbalului. Oficial cred că sunt numite “vestiare”, nu? Dar denumirea e prea banală pentru locurile astea vegheate de cele două steme forbalistice milaneze. Şi nici un ştiu unde să mă duc cu imaginaţia pentru a le găsi nişte denumiri potrivite.

Pe rând.

Patrund în zona rezervată culorii roşii.

Cum spunea custodele muzeului, majoritatea milanezilor văd roşu, susţin AC Milan. Chiar dacă la momentul acela Milanul se lupta să evite retrogradarea, dragostea pentru echipă era la fel de manifestă ca oricând, ca atunci când se bătea cu Steaua, sau cu Barça pentru Cupa Campionilor (şi o câştiga). Interesant e că pasiunea suporterilor nu era afectată atunci de antipatia (sau invers) pentru patronul politician şi mogul media, aşa cum nu e nici acum de poziţia în clasament.

Recunosc că era prima oară când vedeam cu ochelarii mei locul unde se echipează nişte fotbalişti, mari sau mici, nici măcar în parterul tribunei de la “Silviu Ploieşteanu” nu mai aruncasem priviri indiscrete. Cine ştie, poate vor mai fi ocazii. (Mari) temple mai există în lume, de ce nu?

Echipamentele (probabil că numele giocatorilor sunt înscrise pe spate) aşteaptă următorul meci.

Stema rosso-nera domină totul şi pe toţi.

Iar palmaresul clubului rămâne ca o ultimă impresie la ieşirea din mediul roşu.

Dar, odată cu părăsirea moşiei AC Milan, situaţia devine cam albastră. Se schimbă sponsorul, se schimbă şi abordarea.

Inter are altă politică: vrea să impresioneze şi prin istorie şi expune pe culoar numele unor zei din mitologie.

Vestiarul e mai democratic, singurele nume vizibile fiind ale măriilor-lor portarii. Tricourile nerazzure stau şi ele frumos aliniate, în aşteptarea celor care le vor purta în teren. 

 

Ce se poate spune mai mult? Imaginile sunt destul de grăitoare, deşi nu pot descrie şi bucuria românului microbist care calcă aceeaşi podea pe care au uzat-o crampoanele celor cu nume faimoase.

Circuitul de vizitare mă obligă să ies dintre tricouri şi să păşesc prin culoarul ăsta care, ciudat, e predominant roşu, deşi e singura cale spre arenă.

Cum s-ar zice, începe să se vadă şi lumina puternică de la capătul tunelului.

VA URMA