54. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (31) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (31)

Dupӑ o sӑptӑmânӑ de plimbare spre relaxare şi documentare prin Andalucia, dimineaţa zilei de duminicӑ vine cu vestea cӑ a trecut şi ultima noapte de cazare plӑtitӑ la Cool Sevilla Hotel.

Ne rӑmân şi amintiri amuzante de la Cool. Mai ales cӑ, prea cool fiind atmosfera din camerӑ, am încercat sӑ o încӑlzim cu air conditionerul, solicitând, se vede treaba, prea mult reţeaua. În momentul acela am fi avut nevoie de recepţie, dar, ciudat, nu era de gӑsit prin intermediul telefonului fix din camerӑ. Tot ciudat, nici cu mobilul nu am reuşit sӑ intru în legӑturӑ cu recepţionerul. Am apelat la ultima soluţie în afarӑ de incursiunea pânӑ la parter, anume am trimis un mesaj prin email. Tot ciudat, dupӑ doar câteva minute ne-a bӑtut la uşӑ un nenea care mi-a dezvӑluit (sigur cӑ nu asta era intenţia lui, dar eu am profitat) amplasamentul tabloului de siguranţe. La urmӑtoarele incidente de felul ӑsta (şi au fost destule, pentru cӑ siguranţa  nu era calibratӑ pentru încӑlzirea mediului înconjurӑtor) nu am mai avut nevoie de ajutor, m-am descurcat singur.

Aşadar, hai sӑ luӑm desayuno – bӑruleţul din apropiere, împodobit cu scene de corrida, de abia ne aşteaptӑ,

apoi sӑ ne facem bagajele şi sӑ decolӑm.

Primul obiectiv, neprevӑzut în contract, o şcoalӑ cu profil asemӑnӑtor cu a noastrӑ. Oare cum facem, cӑ le întâlnim peste tot?

Apoi, Plaza Ponce de Leon. Am nimerit-o mult mai uşor decât nimerisem hotelul, la sosire, semn cӑ deja suntem sevilleni încercaţi.

Autobuzul nostru nu s-a lӑsat aşteptat (decât puţin, cât sӑ observӑm, fӑrӑ a înţelege, un ciudat cortegiu)

iar cele douӑ staţii pânӑ la garӑ au fost parcurse în câteva minute, traficul nefiind atât de aglomerat. Consecinţa: binenţeles cӑ am ajuns prea devreme şi va trebui sӑ ne petrecem cumva timpul pânӑ la plecarea trenului.

Atunci hai sӑ vizitӑm, ce sӑ facem.

Mai întâi împrejurimile. Cartier nou, care nu se deosebeşte decât prin denumire de atâtea alte cartiere de blocuri din restul lumii. Ştiu cӑ în apropiere e stadionul Ramón Sánchez Pizjuán, ӑla cu o conotaţie anume pentru fotbalul românesc, dar de unde fac poze nu se vede nici mӑcar nocturna, iar timp pentru o vizitӑ nu am. Şi nici chef, cӑ nu Steagu Roşu a câştigat acolo trofee.

Ceva cunoscut se zӑreşte, totuşi, peste bloace: pilonul oblic al podului Alamillo, pe care îl fotografiasem de atâtea ori în zilele precedente.

Gara Santa Justa. Interesant cum dau spaniolii ӑştia nume originale gӑrilor, spre deosebire de italieni, care mai departe de “Centrale” sau “Termini” nu s-au gândit. De la distanţӑ, clӑdirea asta îmi pare o salӑ polivalentӑ, dar sigur suntem unde trebuie, la estación, pentru cӑ scrie pe ea.

Interiorul, pe care la sosire nu am avut nici timp, nici chef sӑ-l vizitӑm, e ca şi la Málaga, un mall. Frumos, curat şi destul de mare ca sӑ fie foarte aerisit şi, deşi e lume multӑ, nu e şi aglomeraţie.

Gӑsesc douӑ chestii care îmi trezesc interesul, dar … incompatibile una cu alta. Întâi o masӑ dotatӑ cu prize USB (cablu de date am eu, mulţumesc), numai bunӑ pentru a-mi reface provizia de energie a itelefonului.

A doua masӑ, aflatӑ la câţiva metri de prima, e un fel de acvariu mare, unde pluteşte o machetӑ a oraşului pe care urmeazӑ sӑ-l pӑrӑsim. Incompatibil cu interesul meu pentru prizele USB, pentru cӑ oricât de dezinteresaţi ar fi cӑlӑtorii din jur, nu cred cӑ nu existӑ mӑcar unul care sӑ nu-şi doreascӑ un ifon lӑsat singur.

Şi totuşi, pentru cӑ vreme este, pânӑ la urmӑ pot studia şi macheta. E un foarte bun final de orӑ de curs, executӑm fixarea cunoştinţelor dobândite, recunoscând obiectivele pe care le-am vizitat în zilele precedente şi ale cӑror poze le-am tot arӑtat în ultimul timp.

Dar, comme tout finit par arriver, pentru cӑ arriva el treno, trebuie sӑ mergem la linii. Coborâm lent, (suprinzӑtor, aici nu ne scaneazӑ nimeni bagajele, ca la Málaga) cu trotuarul rulant, prilej sӑ mai iau cu mine câteva imagini ale peroanelor. Şi ale trenurilor Renfe, aflate în aşteptare.

Biletul nostru se potriveşte la trenul cel lent, care, ӑla cu 180 km/h.

Aceeaşi transbordare, de la Osuna la Pedrero, cu un autocar MAN şi cu destulӑ vizibilitate pentru a obţine o pozӑ (slabӑ) a unei cetӑţui in apropiere de Pedrero.

Apoi Estación María Zambrano. O cunoaştem, nu mai e cazul sӑ o vizitӑm, dar trenurile nu pot sta nefotografiate acolo.

Apoi încercӑm sӑ parcurgem drumul pânӑ la aeroport tot cu trenul, e luminӑ şi nu avem cum sӑ nu vedem terminalul odatӑ ieşiţi din gara subteranӑ. Biletul de 1,80 euro poate fi cumpӑrat şi de la automatele de pe peron, dar eu aleg sӑ socializez cu doamna de la ghişeu şi obţin încӑ un obiect de pӑstrat în colecţia mea de bilete de tren (oricum nu mi l-a cerut nimeni, nici în garӑ, nici în tren).

Transferul pe calea feratӑ pânӑ la aeroport dereazӑ atât de puţin încât ezitӑm. Oare nu au greşit ӑştia afişajul?

Nu, nu l-au greşit, iar noi avem destul de mult timp de pierdut pânӑ la ora zborului. Bem o cafea, apoi mai facem o turӑ de recunoaştere, şi nu e rӑu, pentru cӑ ne întâlnim cu un avion frumos, o Cessna 340 expusӑ în exteriorul terminalului pentru plecӑri.

Ne rӑmâne timp destul şi pentru a ne mira ce nevoie are un oraş atât de mic de un aeroport atât de mare. Sigur, mai e şi Costa del Sol, da. Am strӑbӑtut în lung şi în lat holurile, numӑrând … 385 de ghişee pentru predarea bagajelor.

Mӑ întreb şi acum la ce naiba or fi bune atâtea ghişee, dacӑ pasagerii celor câteva zboruri programate în dupӑ-amiaza aia se înghesuie doar la vreo zece dintre ele – binenţeles cӑ cei mai mulţi şi cu bagajele cele mai mari sunt la Wizz-ul de Bucureşti (iar înghesuiala e chiar înghesuialӑ).

Care Wizz de Bucureşti binenţeles cӑ întârzie, ca orice Wizz de Bucureşti care se respectӑ, lӑsându-ne sӑ vizitӑm şi partea ascunsӑ a aeroportului, cu duty-free shopul, aprovizionat cu Limoncello de Sorrento şi, surprinzӑtor, chiar şi cu vin de Málaga. Iar când apare, în sfârşit, e prea beznӑ pentru a face un spotting de calitate.

Pentru ca in poza nu se vede bine, spun eu: e Airbus A-320, inmatriculat HA-LPU, iar pilotul comandant este Sandro Madruzzi. 

Am ajuns la finalul unei cӑlӑtorii extraordinare, pe care o s-o ţinem minte. O primӑ cӑlӑtorie în Spania, într-o regiune unde pitorescul naturii se împleteşte cu istoria şi cu civilizaţia urbanӑ, punând la dispoziţia vizitatorului care deschide ochii o mulţime de lucruri interesante de vӑzut. Am spus atunci şi repet şi aici, Sevilla e singurul oraş (dintre toate cele pe care le-am vizitat pânӑ acum) pentru care aş schimba Braşovul fӑrӑ sӑ fiu obligat. Dar fӑrӑ a vinde casa de la Braşov!