53. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (30) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (30)

Pentru cӑ e ora mesei şi locul ales pentru prânz e în apropiere de Alameda de Hércules, ce sӑ facem, mergem sӑ vedem şi Alameda asta.

O tot menţiona vocea brunetӑ din cӑştile autobuzului, dar nu cu prea multe lӑmuriri. De aceea, a trebuit niţicӑ informare suplimentarӑ, ca sӑ înţelegem bine de ce piaţa asta e un loc important din Sevilla. Pânӑ la urmӑ, alameda nu e altceva decât o pӑdure de alamos, dar nu are legӑturӑ cu Los Alamos din filmele western, cu cu o plantaţie medievalӑ de plopi (Alamos) înfiinţatӑ între Guadalquivir şi Macarena de un conte de Barajas, pe la 1574. Ideea contelui a fost sӑ ofere sevillenilor un loc de promenadӑ, adicӑ nişte alei care sӑ şerpuiascӑ printre plopi, într-o arie delimitatӑ de vreo opt coloane, pe care intenţiona sӑ le şuteascӑ de la un templu roman din apropiere. Nu i-a ţinut figura (or fi trӑit “dorelos” şi prin Spania medievalӑ , meseriaşi de calitate, care au reuşit sӑ strice o coloanӑ în timpul transferului). Simetria fiind compromisӑ, contele s-a rezumat la patru coloane, la extremitӑţile de sud şi nord ale ariei. Pentru a le împodobi, coloanele dinspre sud, adicӑ dinspre Guadalquivir, au fost incununate cu câte un leu (destul de ieftin, nu?), iar cele dinspre nord îi au sus, la vest pe Julius Caesar, cel care a mai construit câte ceva în Sevilla pe vremea lor, a romanilor, iar la est pe Hercule, considerat întemeietorul oraşului. Între ele, o platformӑ folositӑ intens de plimbӑreţi, mai ales cӑ e sâmbӑtӑ şi vremea e frumoasӑ.

În nordul plazei se concentreazӑ câteva restarante, dintre care douӑ ştim precis, din experienţӑ, cӑ gӑtesc bine. Interesantӑ este însӑ pentru mine denumirea “Corto Maltes” (prezentӑ, desigur, şi în alte oraşe ale lumii, cu grafia originalӑ a denumirii: Maltese).

De ce mӑ intereseazӑ? Simplu: Corto Maltese e unul dintre personajele care, în copilӑria mea, populau o datӑ la câteva sӑptӑmâni, câte 20 de pagini din revista mea preferatӑ (cea care a fost şi singurul meu meditator la limba francezӑ, pentru 8,50 lei pe sӑptӑmânӑ): PIF GADGET.

Desenele şi scenariile lui Hugo Pratt, deşi ciudate, parcӑ mai naive decât ale altor creatori de la redacţia “Vaillant”, erau adevӑrate documentare, contribuind mult, pe lângӑ îmbogӑţirea vocabularului şi la aţâţarea curiozitӑţii şi la dobândirea de noi cunoştinţe în domenii diverse, de la mitologii exotice la istoria Europei. Mӑ îndoiesc cӑ originea denumirii e cunoscutӑ multor clienţi ai restaurantelor din reţeaua “Corto Maltese”, dar şi a chelnerilor care lucreazӑ acolo (aşa cum şi ospӑtarii de la “Ceasu’ Rӑu” din Braşov au şi servesc o ipotezӑ eronatӑ pentru denumirea localului lor).

Dupӑ un prânz târziu, cu mâncare turceascӑ, servitӑ turceşte la restaurantul turcesc denumit, foarte original, “ El Sultan”, ne îndreptӑm spre hotel, ca sӑ avem de unde pleca mai târziu, în expediţia seralӑ. În drum, la Plaza del Duque, ne întâlnim cu un tip simpatico, care de departe ar semnӑna cu Don Quijote, dar de aproape îi citim ecusonul şi ne lӑmurim: Velásquez. Sau, ca la catalog, Diego Rodríguez de Silva y Velázquez, pictorul ӑla din secolul 17, nӑscut în secolul 16 (1599) la Sevilla.

Nu avem bani sӑ îl punem sӑ ne facӑ o pozӑ, aşa cӑ urcӑm pe strada aia cu o mie de nume: Martín Villa, apoi Laraña, dupӑ care Imagen. Ajungem în Plaza Mayor, şi acum chiar cӑ e cazul sӑ vorbim un pic şi de ciuperca imensӑ care acoperӑ şi împodobeşte locul.

Setas, asta e denumirea, iniţial neoficialӑ, dar apoi recunoscutӑ, a construcţiei. Arhitectul care a desenat-o, un neamţ pe nume Jürgen Mayer, s-a uitat în jur, a vӑzut la Catedral şi a zis sӑ îşi ia de acolo inspiraţia. Nu zic cӑ nu a reuşit, dar, sincer, nu vӑd nici o legӑturӑ între Ciupercӑ şi Catedralӑ, decât cӑ sunt amândouӑ la Sevilla şi ambele atrag turişti.

Ciuperca e ieşit dupӑ o ploaie din 26 iunie 2005 şi a tot crescut pânӑ la inaugurarea ei, din 27 martie 2011. Acum, în afarӑ de terasa unde urcӑ turiştii sӑ facӑ poze şi plaza de sub ea, unde chiar în acea zi avea loc un concurs depotivo pentru copii (habar n-am în ce se întreceau, nu am vӑzut nici o mişcare sportivӑ, ci doar o mulţime de suporteri), mânӑstirea într-un picior (de fapt mai multe) adӑposteşte câteva localuri, un fel de târg de produse tradiţionale şi un muzeu de istorie, denumit Antiquarium. Totuşi, indiferent ce se vrea, construcţia e interesantӑ, atât la lumina zilei, cât şi iluminatӑ cu leduri colorate, aşa cum am vӑzut-o în ajun.

Ultimul obiectiv al ultimei zile de Sevilla nu putea fi decât unul singur, acela care dӑ titlul întregului serial: Flamenco.

Dupӑ spectacolul extraordinar de la Museo de la Musica, de Málaga, interesul nostru pentru dansul traditional andaluz a crescut şi mai mult, iar când angajata autobuzelor cu etaj ne-a arӑtat posibilitatea de a vedea încӑ un astfel de program binenţeles cӑ am profitat imediat de posibilitatea de a cumpӑra, cu reducere, pentru cӑ aveam biletul de hop on hop off, bilete la Museo des Baile Flamenco.  

O plimbare frumoasӑ pe clar de nori, pe un traseu descris, abstract, de recepţionera de la Cool, dar creionat exact de maps. De fapt, am ajuns la timp ca sӑ asistӑm la ieşirea spectatorilor de la reprezentaţia precedentӑ, iar mutrele lor şi discuţiile pe care le purtau ne-au augmentat entuziasmul şi nerӑbdarea.

De fapt, am pӑşit şi  pe câteva strӑduţe întunecoase, de secol 19, unde singurele lumini veneau de la magazine sau ferestrele locuinţelor, ajungând la Museo puţin cam devreme.

Deşi mai era vreun sfert de orӑ pânӑ la momentul deschiderii uşilor, am aşteptat rӑbdӑtori lângӑ afiş, salutaţi politicos de o tânӑrӑ salariatӑ a Museo. Între timp, numeroşi alţi posesori de bilete (am dedus asta pentru cӑ pe afiş scria “Completo”) s-au adunat în spatele nostru, semn cӑ, într-adevӑr, interesul pentru flamenco este foarte mare.

La un moment dat uşile s-au deschis, iar muchacha cha politicoasӑ ne-a condus, credeam noi, spre sala de spectacol. Ciudat, numai noi eram pe acel coridor, ceilalţi spectatori erau îndrumaţi pe altӑ cale. Explicaţia, simplӑ: fiind primii lângӑ uşӑ, fata voia sӑ ne facӑ cinste cu un pahar de vin de Málaga. Dupӑ care ne-a condus în salӑ, unde ne-a oferit cele mai bune locuri din faţa scenei. Morala: uneori e bine şi sӑ ajungi prea devreme.

Am apucat sӑ trag nişte fotografii înainte de a apӑrea artiştii, dar, din pӑcate, aşa cum scrie pe bilet, nimeni nu avea voie sӑ facӑ poze în timpul showului. Mai mulţi supraveghetori aveau grijӑ sӑ fie respectatӑ regula asta, aşa cӑ nu am avut nici o şansӑ sӑ plec de acolo cu o amintire video. Am sperat tot timpul cӑ, la fel ca la Málaga, chitariştii şi dansatorii vor lansa invitaţia de a fi fotografiaţi, dar …

De aceea m-am mulţumit sӑ caut pe youtube un scurt fragment de dans andaluz în decorul coloanelor de pe scena de la Museo del Baile Flamenco. A fost extraordinar de fain, o amintire pe care o pӑstrӑm cu drag, o demnӑ încununare a unei atât de frumoase expediţii pe pӑmânt spaniol.

Da, pentru cӑ a doua zi nu mai avem timp de foarte multe, trebuie sӑ ne croim drum spre casӑ. Şi e destul de mult de mers.