1. C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (1)

Una dintre regiunile României pe care ne doream dintotdeauna sӑ o vedem, dar întotdeauna ni s-a pӑrut cam departe, Maramureşul, partea aia a hӑrţii unde se pune cuiul, aşa cum glumesc românii, anul ӑsta a încetat sӑ ni se parӑ departe. Nu încerc sӑ (îmi) explic de ce, bine e cӑ am luat decizia istoricӑ de a planifica un voiaj spre nord – binenţeles, ţinând seama de calendarul mitingurilor aeriene.

Aşa se face cӑ, cu doar câteva minute înainte ca BIAS 2018 sӑ devinӑ istorie, Racheta roşie a decolat pe pista DN 1. Prima escalӑ – Braşov, unde ne petrecem duminica – histoire de se refaire dupӑ o zi de aeroport. Iar luni, dimineaţa ne-a prins pe şosea, DN 13 fiind cea mai bunӑ soluţie.

Nu pot trece peste vestea cea rea care ne-a prins din urmӑ într-o parcare din Pӑdurea Bogӑţii: dispariţia unui mare istoric de aviaţie, pe care îl respectam atât de mult: Vasile Tudor, un om care şi el, la rândul lui, cred cӑ ţinea la mine pentru pasiunea mea, asemӑnӑtoare, chiar dacӑ la alt nivel, cu a lui.

Sighişoara rӑmâne în urmӑ, iar timp avem destul, luӑm decizia sӑ facem şi un ocol prin Mediaş, apoi atingem Târgu Mureş, de unde ne îndreptӑm spre Reghin, Bistriţa, Nӑsӑud (trecem pe lângӑ casa lui Coşbuc, dar o vedem prea târziu şi ne propunem sӑ oprim acolo la întoarcere) (dar nu ştiam cӑ drumul spre sud nu va mai trece pe acolo).

Şi, în sfârşit, ajungem la punctul unde drumul ne obligӑ sӑ trecem printr-o poartӑ (din fericire pentru suspensiile Rachetei, nu existӑ şi un prag). Lӑsӑm, deci, în urmӑ Ardealul şi pӑtrundem pentru prima oarӑ în ţara legendarӑ a Maramureşului.

Aşa cum ne aşteptam, peisajul este extraordinar. Pӑcat cӑ şoseaua nu are o calitate pe mӑsura locurilor pe care le strӑbate.

Ţinta cӑlӑtoriei noastre, rezervatӑ acum câteva sӑptӑmâni prin booking.com, este un loc din Vadu Izei. Pensiunea Teleptean. Am auzit cӑ e cea mai bunӑ pensiune din localitatea respectivӑ, dar îmi închipuiam cӑ e şi unica. Mӑ înşelam, sunt mai multe. În timpul pauzei de masӑ de la Bistriţa am sunat la numӑrul de telefon pus la dispoziţie pe internet, iar vocea plӑcutӑ de la cӑpӑtul firului eteric mi-a dat un rӑspuns extrem de frumos: “Vӑ aşteptӑm sӑ veniţi când vӑ ajutӑ Dumnezeu”.

Am ajuns în jurul orei 18. Potrivit indicaţiilor primite prin telefon, am gӑsit pensiunea pe partea dreaptӑ a drumului principal; nici nu o puteam rata, poarta monumentalӑ nu te poate lӑsa sӑ treci indiferent pe-acolo.

Primirea a fost pe mӑsura aşteptӑrilor. Sigur cӑ ni s-a pus imediat camera la dispoziţie, dar principala grijӑ a gazdei, exprimatӑ de câteva ori, a fost: “Vӑ e foame? Sӑ vӑ facem ceva repede, sau puteţi sӑ mai aşteptaţi o ţârӑ, cӑ nii, amu îi gata masa”.

Puteam, sigur, aşa cӑ ne-am dus sӑ ne luӑm în primire noua reşedinţӑ de vacanţӑ, aflatӑ la etajul unu al pavilionului mare din curte.

Casӑ din zidӑrie, dar cu multe elemente din lemn, nu numai pentru decor. Dar o camerӑ ca la un hotel, e dotatӑ cu tot ce îi trebuie unui turist cu pretenţii medii spre ridicate, ca noi.

Curtea pensiunii e, de asemenea, un loc plӑcut. Ai unde vedea cum specialiştii încing gratarul sau cuptorul,

 dar ai şi posibilitatea de a te da huţa de dragul de a te da huţa

sau de dragul de a te da huţa comunicând cu ajutorul tehnicii moderne. Iar iarba verde de acasӑ (de la ei) este un loc numai bun. Pentru odihna, plimbare, pentru vânat ţânţari, pentru orice.

Ar mai fi timp de fӑcut câţiva paşi prin Vadu Izei. Nu ştiu dacӑ sӑ-l numesc sat, sau staţiune turisticӑ (deşi probabil nu se bucurӑ de statutul ӑsta).

No, aşe, numa-ncet … şi se face şi vremea mesei. La Pensiunea Teleptean, masa de searӑ, ca şi cea de dimineaţӑ, se poate servi în mici separeuri, construite din lemn şi tapetate cu velinţi de-ale lor.

Iar chelneriţa … nu e chelneriţӑ, ci o frumoasӑ moroşancӑ, în costum traditional, care vine cu cea mai ispititoare şi nerefuzabilӑ ofertӑ : “No, da’ nu vreţi o ţârӑ de palincӑ?”

Da’ cum! Chiar cӑ îmi fӑcusem din asta un scop în viaţa de turist, pentru cӑ nu poate nimeni uita farmecul adevӑratei pӑlinci de la Sighet, horinca aia pe care vechii mei colegi de armatӑ, facultate şi cӑmin studenţesc, Vӑsӑlie şi Pӑtruc, o aduceau cu ei dupӑ vacanţele petrecute acasӑ.

Iar ca fel principal, ce-ar putea sӑ cearӑ seara nişte oameni doritori sӑ ia cunoştinţӑ de specificul local? “Da’ … nişte slanӑ cu ceapӑ nu avieţi dumneavoastrӑ la-ndemânӑ? Îi bunӑ şi mâncarea caldӑ, da’ o slanӑ îi şi mai fainӑ.” (mai ales cӑ o dizolvӑ horinca aia … de numa’!)

No, bun. Toate îs puse la punct; Racheta roşie s-a culcat, între colegele ei, conştientӑ cӑ o aşteaptӑ şi altӑ ostenealӑ în zilele urmӑtoare;

slana cea bunӑ e pusӑ la dizolvat, programul la tv e clar neinteresant, pentru cӑ meciurile din tururile preliminare ale cupelor europene se joacӑ începând de marţi. Aşa cӑ putem sӑ ne gândim la pregӑtirea programului de a doua zi. Destinaţie: Sighet. Primul obiectiv: revederea unor prieteni vechi, dar niciodatӑ uitaţi, prieteni care deja au aflat cӑ suntem la ei şi ne-au şi stabilit un punct de întâlnire. No, vorba românului: Vivement demain!