132. ORAŞUL ŢARILOR (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

ORAŞUL ŢARILOR (1)

Când locuieşti în sudul României şi vrei să-ţi petreci vacanţa în străinătate, cea mai la înderoată (de maşină) soluţie e să treci Dunărea în Bulgaria. E coleá, 50 de kilometri şi gata.

Cam aşa am făcut noi acum câteva săptămâni. Am ieşit pe poartă la ora 0600, iar la 0830 eram deja în ţări străine, gata să explorăm unul dintre oraşele bulgăreşti cu o istorie bogată şi o serie de atracţii pe măsură: Veliko Târnovo.

Mi-am făcut, ca de obicei, lecţiile. Am studiat pe hartă traseul, am găsit un loc de cazare şi am stabilit un plan de acţiune (nu zic de bătaie, pentru că mergem într-un loc bine întărit şi apărat încă din seculul 13). Ne-am gândit şi la regimul alimentar, nimic nu se lasă la voia întâmplării.

Prima etapă şi cea mai imprevizibilă, totuşi, a expediţiei, e trecerea frontierei naturale. De câteva săptămâni, podul de la Giurgiu e în reparaţii, ceea ce provoacă o gâtuire a traficului auto. Sigur, nici nu intenţionam să ocolim pe la Podul Prieteniei, speranţa noastră s-a îndreptat de la început către bacul de la Turnu Măgurele. Ştim că primul start al zilei se dă la 0800, de aceea decolăm devreme şi ajungem devreme în portul din sudul judeţului, în ideea că poate prindem una dintre primele traversări.. Ne aşezăm la coada de maşini,

care se mişcă destul de repede şi, surpriză, urcăm pe bac, unde Silverul nostru ocupă penultimul loc disponibil. Până să prindem de veste, suntem în mijlocul gârlei şi deja trebuie să ne pregaţim pentru debarcare.

Deşi spun oricând oricui vrea să mă asculte că mi-e frică să manevrez maşina pe bac, binenţeles că am fost nevoit să o fac şi am scăpat întreg.

Printre temele pe care mi le-am rezolvat de acasă s-a numărat şi plata vignetei pentru drumurile din ţara vecină şi prietenă. De aceea, imediat după ce am primit verde de la poliţiştii de frontieră, am dat bice cailor putere ascunşi sub capota Hyundaiului şi am străbătut în mare viteză vreo … zece metri, fiind oprit de un discurs foarte vehement al unei doamne ascuse într-un fel de gheretă pe care nu o observasem. Ea ştie ce tot striga în bulgăreasca ei, dar, ca argument suprem, omul care mătura trotuarul dintre gherete a aridicat ameninţător către noi măturoiul, strigând la rândul lui: “Vigneta, vigneta!” Degeaba i-am arătat în telefon mailul de confirmare, doamna aceea nu ne-a eliberat din puhoiul de vorbe până nu a verificat numărul maşinii în calculator. Oarecum calmată, a schimbat placa: “dva euro!” “What for?” “Taksa terminal!”. Am platit cu cardul şi, în sfârşit, în faţa noastră s-a deschis o libertate nemărginită.

Prima impresie: drumul care serpuieşte pe malul Dunării spre vest e la fel de prost asfaltat ca şi cele de la Teleorman, or avea şi ei în dotare vreun rege al asfaltului local. Străbatem câteva sate, facem o haltă pentru mic dejun şi cafea, după care Waze ne duce într-o şosea cu vreo doi centimetri mai largă decât poteca precedentă. Reuşim să trecem în viteza a cincea, respectând, totuşi, cu grijă viteza maximă indicată de navigator, când, exact ca în celebra simfonie a lui Haydn, somnul ne este întrerupt de o denivelare a pavajului. Era o spinare anunţătoare de zebra, dar perfect camuflată, chiar şi pentru un ofiţer rezervist de cercetare. Am mai întâlnit apoi câteva zeci de astfel de denivelări, majoritatea presemnalizate şi anticipate de Waze, nu m-a mai păcălit nici una.

Ştiam că nu avem de acoperit o distanţă mare, dar tot am fost surprinşi de ora, încă matinală, la care am ajuns în localitatea aleasă ca ţintă: după unii autori satul, după alţii orăşelul Arbanasi, o aşezare aflată la limita oraşului Veliko Tarnovo. Deşi hanul la care aveam rezervare nu e trecut pe harta waze, l-am găsit cu cea mai mare uşurinţă. Scrie pe el cum se cheamă: чешмата. Simplu.

Mărturisesc că am avut o emoţie: oare cum o să comunicăm cu gazdele? Lipsa mea de cultură privind Bulgaria din ziua de azi a fost surprinsă de engleza fără cusur în care mi-a răspuns tânăra femeie care ne-a întâmpinat la intrarea in han. Ne-a găsit imediat rezervarea (mi-am recunoscut, pe caietul ei, numele: “Muxău”) şi ne-a condus la camera noastră, frumoasă şi bine echipată, deşi standardul hanului nu are mai mult de două stele.

Ne-a recitat un lung pomelnic de instrucţiuni, ne-a explicat (la solicitarea mea) că чешмата înseamnă pe limba lor “cişmea” (chiar lângă han se găseşte o fântână şi o mica moară de apă),

ne-a mulţumit şi a ieşit, lăsându-ne să descoperim singuri că … nu ştim să folosim televizorul. Am chemat-o înapoi, ca să descopere că nici ea nu se pricepe mai bine. Ne-a promis că o să-l trimită la noi pe patron, când va veni pe la prăvălie şi a plecat liniştită la ale ei.

Deci … televizor nu, nu aveam decât să ne descărcăm maşina şi să o lăsăm să se odihnească în parcarea hanului – o rampă abruptă, noroc că avem frână de mână eficientă 

şi să ne gândim şi la sufletul nostru, sau mai bine zis, la stomacul nostru. Am traversat la terasa Arbat, şi am ales două mâncăruri din rubrica “traditional dish”:

Nu ne-a părut rău.

Hai să vizităm localitatea. Când ne-am documentat, am aflat (teoretic) că Arbanassi este un popas turistic aflat în mărginimea metropolei Veliko, unde putem găsi unităţi de cazare, muzee, mânăstiri şi numeroase biserici. Acum aflăm practic şi mărturisim: în afară de staţiunile de pe litoral nu am văzut niciodată vreo altă localitate cu atâtea unităţi de cazare şi de alimentaţie publică pe metrul pătrat. Nu se termină bine incinta, din zid, din gard de piatră sau din lemn, a unui hotel, că începe aceea a unui han, a unei mehana, liatna gradina, selo, stai za gosti ori alţi termeni din ăştia de specialitate, prea numeroşi ca să-i ţin minte. Denumirile sunt variate, de la obligatoriul “Arbanasi”, la “Boliarka”, “Balgarka”, sau la pretenţiosul “Sevastokrator”. Mirosul de bucătarie, de mirodenii şi de grătar, domină atmosfera fierbinte a localităţii.

Am văzut şi un muzeu, dar ora închiderii era aproape şi, sincer, nici nu prea ne-a tentat să vizităm un muzeu dedicat unei personalităţi care, pentru noi, nu reprezintă nimic: profesorul Konstanţaliev (şi mai e şi profesor!...).

Am găsit şi cele două mânăstiri, una închinată Sfintei Maria, cealaltă Sfântului Nikolai. Curios lucru, porţile sunt ferecate, lăcaşele nu par să fie asaltate de pelerini sau de vizitatori, cum e în România.

Da, iată şi una dintre micile biserici de la Arbanasi: cea a Sfântului Gheorghe, o căsuţă fără turlă, străjuită de un pictor de icoane care îşi expune / oferă spre vânzare opera, transportată aici cu un antic Moskvici 1500.

Am vizitat şi parcul. Situat chiar alături de hanul la care am mas noi, parcul are la intrare un monument, iar în spaţiul verde (mă rog, aproape, că e secetă şi acolo) am văzut un loc de joacă (în unele momente destul de populat) şi o poartă monumentală, al cărei rost mi-a rămas necunoscut.

Urcând pe uliţa Pavel Gramadov (adică pe şoseaua care străbate localitatea), suntem surprinşi de frumoasa perspectivă care se deschide asupra oraşului apropiat. Locul pe care l-am descoperit se cheamă “Panorama” şi acum înţelegem metafora folosită de unii turişti români care au trecut pe acolo: Arbanasi străjuieşte oraşul Veliko Tarnovo.

 

O să mergem până acolo mâine, deocamdată sunăm retragerea; în seara asta concurează David Popovici în finala de 200 m şi, cum-necum, trebuie să-l vedem şi să-i ţinem pumnii. Avem noroc: la han ne aşteaptă patronul, vorbitor şi el de limba engleză, care se prinde rapid de ce nu merge televizorul şi ni-l porneşte pe Eurosport. Avem unde vedea întrecerile Jocurilor Olimpice şi ne simţim cu cel puţin 35 de ani mai tineri, pentru că atunci, forţaţi de binefacerile regimului lui Ceauşescu, învăţam bulgăreşte văzând sport la Balgarska Televizia.

Iar la miezul nopţii îl aplaudăm pe David Popovici!