C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN
MARAMUREŞ LUNI (3)
O nouӑ zi de turism prim
Maramureş. Azi avem în plan, ca main event, Cimitirul de la Sӑpânţa.
Am studiat cu atenţie harta
regiunii, pentru a gӑsi drumul de acces spre acel cimitir faimos, poate, dupӑ
Bellu, cel mai faimos de la noi din ţarӑ, dar, recunosc, tot waze ne-a dus pânӑ
la locul respectiv. Am urmat traseul din ajun pânӑ la Sighet, apoi, ocolind
parcul central, ne-am pomenit pe şoseaua strӑbӑtutӑ în ajun cu Passatul lui
Vӑsӑlie, pe la poarta (nu am verificat cât de încuiatӑ) a Cimitirului
Sӑracilor, iar apoi am continuat sӑ mânӑm Racheta roşie, pe un drum, la acea
orӑ, aproape pustiu, pânӑ când telefonul fixat sub bord a ţipat la noi, ca din
difuzor de şarpe: “Aţi ajuns la destinaţie!”
Am cӑutat vreo douӑzeci-treizeci
de secunde un loc de parcare, apoi, cu umbrela într-o mânӑ şi cu polivalentul
ifon (pregӑtit,de data asta, pentru meseria lui de fotograf) în cealaltӑ,
am
pӑtruns în incinta acelui Cimitir unic,
devenind, cu aceastӑ ocazie, şi posesori
ai unui bilet de intrare (valoare 5 lei) numai bun pentru colecţia mea de
bilete.
Pentru cӑ tot eram la intrarea unui loc atât de vesel, l-am întrebat pe
nenea de la casӑ cât la sutӑ din preţul biletului intrӑ în buzunarul
chiariaşilor locului pe care îl vizitam, dar se pare cӑ doar cimitirul e vesel,
nu şi portarul, pentru cӑ nu a înţeles nimic din gluma mea, bunӑ sau rea.
Ce este Cimitirul vesel? Dupӑ
denumire, ar putea înşela ghicitorii. Nu este nici un loc unde se cântӑ şi
danseazӑ, nici o scenӑ unde decedaţii spun bancuri, nu, nimic de genul ӑsta. Hai
sӑ vedem despre ce e vorba.
Acum aproape 70 de ani, un foarte
tânӑr şi hâtru (probabil) cioplitor în materia primӑ a regiunii, lemnul, a
primit comanda de a executa o cruce de mormânt. Bӑnuiesc cӑ Ioan Stan Pӑtraş,
atunci în vârstӑ de vreo 26 de ani, nu era sub directa supraveghere a
meşterului sau şefului sӑu, pentru cӑ, în loc de un epitaf obişnuit, Pӑtraş al nostru
(mӑ rog, al lor) s-a apucat sӑ îşi arate talentul de autor de compuneri,
povestind, în câteva cuvinte scrise cam la mişto, viaţa beneficiarului de cruce.
Sunt convins cӑ a avut emoţii pânӑ s-a convins cӑ nimeni nu va atenta la viaţa
lui dupӑ o astfel de ispravӑ,dar, aşa cum spun psihologii specializaţi în
starea de sprit a şoferilor (dacӑ un şofer începӑtor vede cӑ a scӑpat cu viaţӑ
dupӑ câteva zile petrecute pe şosele, cu volanul în mânӑ, începe sӑ se creadӑ
nemuritor şi prinde curaj), cioplitrul nostru (mӑ rog, al lor) a devenit
curajos şi, convins cӑ nici un urmaş nu îl va linşa, a continuat sӑ
inscripţioneze pe monumentele funerare noi creaţii literare de câteva rânduri,
adӑugând şi creaţii plastice – mai precis portrete stilizate ale fostilor
sӑpânţeni, deveniţi istorie. Azi aşa, mâine cam tot aşa, iar poimâine şi mai
rӑu, cimitirul satului a devenit o pӑdure de cruci colorate, care de la
distanţӑ par quasi-identice, dar, în realitate, având fiecare un epitaf deosebit
şi un portret al ocupantului mormâtului, surprins fie într-o ipostazӑ
caracteristicӑ vieţii şi activitӑţii sale, fie într-una caracteristicӑ momentului
morţii lui.
Sigur cӑ originalitatea crucilor
trebuie verificatӑ citind-o pe fiecare în parte, dar sunt câteva sute. Vizitatorii,
oricât ar fi ei de rӑbdӑtori, fac aproape toţi cam cum am fӑcut noi, adicӑ acceptӑ,
dupӑ câteva zeci de cruci citite la întâmplare, asigurarea gӑsitӑ pe net sau în
prospectele turistice. Dar, pânӑ atunci, am început sӑ gândim în versuri de
genul: “Sub aceastӑ cruce grea zace toatӑ lumea” (sigur, încӑ o generalizare,
pentru cӑ nu aş putea reda aici conţinutul tuturor crucilor albastre) (la care
se adaugӑ şi câteva mai deosebite, din piatrӑ scumpӑ, care, ciudat sau nu, apar
ca nelalocul lor aici).
Am remarcat, chiar înainte de a
citi (la plecare), cӑ unele morminte sunt mai egale decât altele, în sensul cӑ
au nişte indicatoare pentru a atrage vizitatorii.
Unul dintre ele este chiar cel cu
numele lui Pӑtraş. Respect ortografia originalӑ: “De ca tânӑr copilaş / Io am
fost Stan Ioan Pӑtraş / Sӑ mӑ ascultaţ oameni buni / Ce voi spune nus minciuni / Câte
zile am trӑit / Rӑu la nime nam dorit / Dar bine cât am putut / Orişicâte mia
cerut. /
Vai saracӑ lumea mea / Cӑ greu am trӑit în ea.” Sigur, e foarte probabil
ca epitaful sӑ fi fost compus de vreun ucenic de-al meşterului, nu ştiu, poate
de Dumitru Pop Tincu (considerat
continuatorul lui Pӑtraş, în tot cazul în ceea ce priveşte locuitul în casa
acestuia), dar în acelaşi şablon impus de el.
La fel, au indicatoare
mormintele soacrei sau şoferului, primarului, sau altele, nu e cazul sӑ fac un inventar
aici.
Am fost curios şi am aflat cӑ
vӑcselele folosite de meşteri la Sӑpânţa se bazeazӑ pe pigmenţi naturali,
probabil uşor de gӑsit în regiune. Nu trebuie sӑ fi pictor pentru a vedea cӑ
gama de culori nu e formidabil de vastӑ, predominant fiind albastrul. Din
pӑcate, nu am gӑsit etnograful care sӑ explice semnificaţia acestui albastru,
iar eu nu mӑ încumet sӑ îmi dau cu presupusul. Poate e, totuşi, numai cel mai
rӑspândit şi uşor de extras pigment? Cine ştie …
Cimitir vesel … Da, denumirea asta atrӑgӑtoare de turişti
are o sursӑ evidentӑ, umorul, ironia conţinute de epitafuri. Totuşi, e un
cimitir, un loc unde lumea de obicei plânge, exteriorizându-şi regretul etern
pentru cei îngropaţi, sau teama cӑ, dupӑ un timp mai lung sau mai scurt, se va
caza alӑturi de ei. Interesant cum de un meşter lemnar a gӑsit cu cale sӑ facӑ
mişto de moarte (nu de morţi!). Existӑ o explicaţie oficialӑ şi ştiinţificӑ
plauzibilӑ: Stan Ioan Pӑtraş ştia şi aproba credinţa vechilor Daci cum cӑ
moartea e un eveniment aducӑtor de bucurie, pentru cӑ Dacii morţi se întâlneau
cu zeul lor suprem, Zamolxis. Iar motivele grafice aplicate pe cruci sunt, în
mare parte, inspirate din cele folosite de Daci şi, de la ei încoace, de
tӑranii români, pentru a-şi orna casele, porţile din lemn, costumele.
Pentru cӑ am pomenit costumul
popular al maramureşenilor, sӑ ne apropiem de biserica din centrul cimitirului
(observӑm cӑ la Sӑpânţa, ca şi în multe alte locuri din Ardeal, inclusiv Braşovul,
cimitirul a fost amenajat în jurul bisericii, sigur, asta putând spune multe în
legӑturӑ cu credinţa şi speranţa românilor). În momentul expediţiei noastre,
biserica era în restaurare.
Dacӑ exteriorul este aproape gata, având la vedere şi
picturi sacre, dar şi imagini laice, cum sunt mozaicurile reprezentând portul popular
local, la care am facut aluzie mai sus,
interiorul mai are nevoie de multӑ manoperӑ – iar contravaloarea biletelor de intrare pare sӑ aibӑ un ţel precis. Eu am remarcat şi o altӑ manifestare a credinţei şi speranţei românilor: podoabele bisericeşti fӑcute nu din aur, ci din spice de grâu.
Înainte de a ieşi din cimitir
ne-am oprit sӑ mai reflectӑm o clipӑ asupra vieţii şi morţii. Dacӑ un anume elveţian
a scris în cartea pentru vizitatori cӑ, vizitând Cimitirul de la Sӑpânţa, a
putut vedea cӑ şi moartea este frumoasӑ, ca şi viaţa (treaba lui,n-are decât sӑ
creadӑ şi el ca Dacii),
noi ne-am gândit şi la altceva, mai prosaic: dacӑ, în
restul ţӑrii, cimitirele sunt vizitate numai la sӑrbatori sau la mormântӑri ori
pomeni, cel care face obiectul discuţiei noastre este vizitat tot timpul când
turiştii pot ajunge acolo. Lumea citeşte despre epitafurile de pe cruci şi,
chiar dacӑ cel de sub crucea respectivӑ e un tip de care nu ai auzit niciodatӑ
înainte şi nici nu vrei mai auzi vreodatӑ dupӑ ce ieşi pe poartӑ, iatӑ cӑ zeci
şi sute de oameni îl pomenesc tot timpul. Nu avem de unde sӑ ştim cum e
dincolo. Poate mortul vede ce se executӑ la casa lui veşnicӑ şi se bucurӑ.
Poate, vorba lui Eminescu, mortul e mort definitiv şi habar n-are, dar şi în
cazul ӑsta, uite cӑ e pomenit şi numele lui e impiedicat sӑ fie uitat. Poate cӑ
un ateu sau un anti o sӑ spunӑ cӑ nu e decât un comerţ (e şi neguţӑtorie, cu
siguranţӑ, doar şi noi am cumpӑrat, de la poarta cimitirului, nişte magneţi
care reproduc, la scarӑ, cruci din cimitir) – şi ce dacӑ? Comerţ-necomerţ,
Cimitirul vesel al Sӑpânţei este un loc unde, iatӑ cӑ te simţi îndemnat sӑ te
gândeşti (dovada e şi rândurile astea).
Acestea fiind spuse şi executate,
lӑsӑm în urmӑ Cimitirul Vesel, fӑcându-ne, ad-hoc, un nou plan de bataie: vizӑm
un obiectiv atractiv: Cascada Şipoş.


















