2. C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

Marţea maramureşeanӑ a început pentru noi (cum altfel?!) cu un mic dejun extrem de copios, tipic pentru pensiunea la care sӑlӑşluiam. De fapt, o asigurare energeticӑ necesarӑ pentru o zi despre care ştiam doar cum va începe.

Sӑ mӑ explic: urma sӑ facem joncţiunea cu doi dintre colegii nostri dragi de facultate: Vasile şi Petre, sau, mai pe limba noastrӑ de cӑminişti la “6 Martie”, Vӑsӑlie şi Pӑtruc. Vasile, promoţia 1980 a Universitӑţii din Bucureşti, a plecat din “6 Martie” pentru a deveni prof de englezӑ în oraşul lui natal, acolo unde îl aşteptau soţia şi cele douӑ fetiţe. În acelaşi an, la Crӑciun, am primit prin poştӑ o felicitare de la el. Mi-au trebuit vreo 30 de ani ca sӑ-i rӑspund, pentru cӑ, mai puţin practic decât el, omisesem sӑ îi cer o adresӑ. Noroc cu internetul din zilele noastre ... Petre, pe care l-am cunoscut încӑ din 1976, e promoţia 1981, ca şi noi, iar specializarea lui actualӑ e Limba şi literatura românӑ.

Punctul de întâlnire e cât se poate de simplu: parcarea de la Lidl. Pӑi nu? E locul pe care îl gӑseşti cu uşurinţӑ şi unde poţi lӑsa liniştit maşina. Unde e prӑvӑlia cu parcarea aferentӑ? Simplu, intri în oraş şi mergi tot înainte. Ca pionierii,

Mӑrturisesc cӑ aveam emoţii, chiar dacӑ ne-am descurcat foarte uşor în traficul sighetean (sigur, omit sӑ povestesc despre probabilul accident care bloca intersecţia dintre DJ 186 şi DN 18 şi care ne-a obligat sӑ cunoaştem mai amӑnunţit uliţele din Vadu Izei atunci când am cӑutat o rutӑ ocolitoare). Oare cum mai aratӑ bӑieţii ӑştia pe care nu i-am mai vӑzut din 1980, respectiv 1981? Îi mai putem recunoaşte? Dar ei pe noi?

A doua mӑrturisire se referӑ la bucuria revederii. Maramureşenii nostri nu s-au schimbat absolut deloc: au aceeaşi voce şi exact acelaşi accent, imposibil de confundat. În rest … ce conteazӑ? Un fir de pӑr mai alb sau mai negru, în plus sau în minus, sau câteva gӑuri la curea trec neobservate atunci când nişte colegi şi prieteni buni uitӑ de cei 37 de ani de nevedere. Iar bucuria revederii a fost împӑrţitӑ în mod egal la patru.

Vӑsӑlie, ca cel mai mare dintre noi, preia imediat comanda şi ne aburcӑ la bordul Passat-ului propriu, dresat mai bine decât Racheta noastrӑ roşie sӑ circule prin Sighet. Are şi un plan de cucerire, care cuprinde: un cui, o puşcӑrie, un cimitir, o frontierӑ şi o moarӑ.

Hai sӑ decriptӑm:

Cuiul. Conştient cӑ pentru tot restul României Sighetul îi locul cela unde se agaţӑ harta-n cui, primarul oraşului, domnul Horia Scubli, s-a gândit cӑ ar fi frumos şi amuzant sӑ reprezinte şi faptic acel obiect de decor. Forţând puţin lucrurile, domn’ primar a pus sӑ se fabrice un cui uriaş din oţel, pe care l-a bӑtut într-un postament de beton cu inscripţia “Deoarece se spune cӑ aici se agaţӑ harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina!”, chiar alӑturi de biroul sӑu. A obţinut, astfel, un fel de monument care, chiar dacӑ nu ilustreazӑ decât o metaforӑ, atrage o mulţime de reprezentanţi ai speciei denumitӑ turistus curiosusfotografus. Binenţeles cӑ facem şi din noi parte din acea specie, ba suntem chiar şi contagioşi.

Primul cui fiind bӑtut, Vӑsӑlie şi Pӑtruc ne duc la puşcӑrie. Ajunşi acolo înţelegem cӑ nu e nici un fel de glumӑ, din contrӑ, suntem chiar în faţa uneia dintre cele mai faimoase inchisori din România, despre care am auzit şi citit atâtea lucruri:

Ne promitem cӑ vom reveni peste puţin timp sӑ vizitӑm memorialul şi ne îmbarcӑm din nou în VW, si pornim pe strazile orasului

cu destinaţia cimitir. Nici aici nu e un cimitir oarecare, ci o a doua jumӑtate a “Memorialului durerii”, cum îl denumea TVR: este un loc unde se odihnesc victimele represiunii comuniste. Restaurat şi îngrijit de o fundaţie condusӑ de Ana Blandiana, Cimitirul sӑracilor este, din pӑcate, pӑzit de o poartӑ legatӑ cu lanţuri şi lӑcate de o oca, ceea ce face imposibilӑ vizitarea sa. Doar un cӑţel, obişnuit, din câte se vede, cu musafirii, se învârte în jurul nostru, (con)ducându-ne la pavilionul unde, probabil, uneori e un deţinӑtor al cheilor. De data asta nu e, ne mulţumim doar cu câteva poze luate peste gard.

Punctul trei la ordinea de zi, frontiera. Deşi vӑzusem cuiul, eu nu realizam cӑ Ukraina e atât de aproape. E chiar dincolo de şanţul unde parcheazӑ Vasile Passatul, iar punctul de trecere, pe care îl vizualizӑm de dincoace de gard, e destul de liber. Vedem pietoni şi biciclişti care trec dintr-o parte în alta, probabil se duc sӑ-şi cumpere pâine sau sӑ bea o bere.

Ca amator de relicve motorizate, am parte şi de o suprizӑ: vine sӑ ne viziteze ţara un grup de bikeri, cu vehicule numai bune de dus la muzeu; o Jawa de “treicincizeci” e vedeta grupului. Sunt sigur cӑ dacӑ ukrainienii ӑia ar fi ghicit de ce îi fotografiez m-ar fi fugӑrit.

Punctul patru e ӑla cu nostalgia. Grӑdina Morii e un hotel dintre oraş şi munte, un loc liniştit unde putem sta pe un scaun şi sӑ ne aducem aminte. Întâi îi dӑm ocol, ca cercetaşii (Pӑtruc şi eu suntem ofiţeri de Cercetare, nu?),

iar locul ni se pare, într-adevӑr, fermecӑtor (sau facator de farmece?)

Cu toate cӑ asta nu face parte din relatarea unei cӑlӑtorii, discuţia noastrӑ în jurul unei ceşcute de cafea

ar merita sӑ facӑ obiectul unei povestiri. Ne-am amintit de profesorii de la universitate, de colegii de studii şi de cӑmin, de goangele pe care le-am fӑcut sau am fi vrut sӑ le facem, ne-am întristat împreunӑ pentru cei plecaţi, ne-am întrebat ce-or mai face ӑia despre care n-am mai auzit de mulţi ani (sau niciodatӑ de la absolvire) … sigur, nimic neobişnuit, aşa se face în cazuri din astea. Dar acum e vorba de noi, de noi şi de amintirile noastre comune.

Dar pentru cӑ suntem, totuşi, cӑlӑtori şi nu memorialişti, trebuie (din pӑcate) sӑ ne despӑrţim de prietenii nostri şi sӑ ne continuӑm vizita în Maramureş. Vӑsӑlie ne basculeazӑ în apropiere de Cuiul lui Pepelea Scubli, adicӑ acolo unde pӑrӑsim lumea liberӑ pentru a pӑtrunde în închisoarea comunistӑ.

Sӑ zici cӑ nu au trecut secole de când unii intrau acolo înconjuraţi de baionete şi cu puţine speranţe de a mai ieşi vreodatӑ. Noi am plӑtit bilete şi am fost siguri cӑ putem sӑ ieşim inapoi, în lume, oricând voiam.

Cum e şi istoria asta … Acum vreo 50 de ani am mers într-o excursie “cu şcoala” în judeţul Prahova. Unul dintre obiectivele educative ale excursiei de atunci a fost închisoarea de la Doftana, pe care am fost învӑţaţi sӑ o privim ca pe un templu al luptei comuniştilor pentru …

Cu alte cuvinte, la Sighet pӑtrundeam a doua oarӑ în viaţa mea într-o închisoare, de fiecare datӑ monument istoric al unei epoci şi al unui regim politic. Au trecut prea mulţi ani de la Doftana, iar eu eram prea mic atunci pentru a înţelege şi altceva decât ce mi se impunea sӑ înţeleg, dar nu mӑ pot împiedica sӑ mӑ gândesc cӑ, ambele puşcӑrii au fost, la timpul lor, locuri de reprimare a opozanţilor regimului. Şi, mai ales, nu pot trece peste amӑnuntul cӑ ambele se aflӑ în România, cӑ în ambele au fost închişi Români şi au fost pӑziţi (şi etc.) tot de nişte români.

Ar fi, de fapt, o diferenţӑ evidentӑ. Dacӑ Doftana era undeva la marginea ariei locuite, închisoarea de la Sighet e tocmai în centrul unui oraş. Mӑ întreb (colegii mei nu au prea putut sӑ îmi rӑspundӑ la întrebarea asta) cum puteau suporta locuitorii oraşului o asememea oroare între ei, cum îndurau sau îndrӑneau sӑ treacӑ pe trotuarul din faţӑ şi sӑ nu li se încreţeascӑ pielea când ştiau ce e acolo sau când, poate, chiar auzeau ţipetele deţinuţilor torturaţi între zidurile cenuşii.

Memorialul este aceeaşi clӑdire şi are aproape aceeşi configuraţie ca acum (peste) o jumӑtate de secol. Am parcurs agale cele trei niveluri vizitabile şi am intrat în toate camerele (celulele) care erau, acum, deschise.

Unele celule au devenit faimoase pentru cӑ mari personalitӑţi şi-au trӑit acolo ultimele clipe,

 

sau, pur şi simplu au fost “cazate” acolo;

altele au fost amenajate pentru a menţine amintirea unor realitӑţi ale epocii comuniste sau a unor personalitӑţi (aşa cum este şi cea dedicatӑ amintirii organizaţiei pionierilor, din care am fӑcut şi eu parte).

Undeva se aude semnalul postului de radio Europa liberӑ şi cunoscuta voce a directorului Noel Bernard, în altӑ parte sunt menţionate o seamӑ de femei care au fӑcut parte din mişcarea anticomunistӑ sau, pur şi simplu, nu au aderat la mişcarea PCR.

Nu pot uita, deşi nu mi-a trecut prin minte sӑ le fotografiez, obiectele care au aparţinut deţinuţilor, unele dintre ele confecţionate chiar aici, în celule, din te miri ce material.

Curtea de plimbare a deţinuţilor a rӑmas la fel cum era (statuile sunt, desigur, de datӑ recentӑ),

iar în centrul curţii, acolo unde sentinelele din foişor aveau vedere perfectӑ şi probabil şi ţintӑ la fel, se aflӑ acum o capelӑ, unde vizitatorii aprind lumânӑri în memoria victimelor închisorii şi ale comunismului în general.

Ca sӑ mai atenuez din impresia pe care, probabil, o creeazӑ relatarea de faţӑ, poate e bine sӑ pomenesc şi un eveniment greu de anticipat tocmai acolo, în preajma cuiului lui Scubli. La un moment dat, cineva din spatele nostru a spus: “Sӑ ştii cӑ aerodromul nu este în direcţia aia!” Cuvântul magic, deşi nu fusese rostit prea tare, m-a fӑcut sӑ ma întorc. Cum s-ar zice, nici mӑcar în puşcӑria anticomunistӑ nu puteam sӑ nu mӑ revӑd, cu plӑcere, cu unul dintre prietenii mei suferind de aceeaşi “boalӑ a aviaţiei” ca şi mine, de data asta Bogdan, zis Şoimar. În afarӑ de bucuria întâlnirii acolo, trebuie spus cӑ şi în zilele urmӑtoare am avut itinerarii aproape identice, dupӑ cum dovedesc postӑrile noastre quasi-simultane pe facebook.

Din fericire, vizita în puşcӑria comunistӑ nu putea dura la nesfârşit. Am ieşit de acolo bucuroşi, aproape miraţi cӑ am scӑpat şi parcӑ fericiţi cӑ putem vedea, liberi, Sighetul Marmaţiei, al cӑrei peisaj urban, chiar dacӑ, sӑ zicem, cu nimic neobişnuit, are farmecul sӑu.

O statuie (Taras Sevcenko? Ce merite o avea el în evoluţia Maramureşului?!),

O bisericӑ (dintre multele ale oraşului, unde cultele religioase sunt numeroase şi trӑiesc în bunӑ înţelegere, din câte am înţeles),

un parc,

autobuze, magazine,

pomi decorativi

  

şi … Racheta roşie,

care ne aşteaptӑ, nerӑbdӑtoare sӑ ne ducӑ spre noi aventuri.