Ca şi Hillary – l-am tot pomenit prin cӑlӑtoriile noastre, dar e
normal, pentru cӑ a existat – odatӑ ajuns în vârful dealului trebuie sӑ fac
ceva inteligent. La el a fost simplu, avea un drapel şi l-a arborat. Eu nu am
nici drapel în rucsac, dar nici loc unde sa-l ridic, mi-au luat-o alţii înainte.
Aş cӑ nu-mi rӑmâne decât sӑ fac ceva mai la îndemânӑ: sӑ cumpӑr
un bilet şi sӑ cuceresc cetatea. Se pare cӑ, de-a lungul istoriei, cetatea asta
fainӑ – nu a fost cuceritӑ decât o datӑ, şi anume în 1487 de cӑtre Regii Catolici Ferdinand şi
Isabela, dar atunci era apӑratӑ de mauri. Acum e apӑratӑ doar de un fel de casӑ
de bilete automatӑ, în care bagi bani, ca la automatul de cafea şi obţii în
schimb … o bucӑticӑ de hârtie bleu, imprimatӑ pe loc, cu nimic mai
spectaculoasӑ decât biletul de la Catedralӑ sau de la autobus …
Da, dar
automatul îmi dӑ şi restul, nu ca cafetierele din garӑ … Sigur, dacӑ înţelegi
sistemul lui, destul de ciudat, de lucru cu publicul. Rӑbdarea mea de ardelean îmi
e de folos şi de data asta, pentru cӑ îi urmӑresc la lucru pe alţi câţiva doritori
de bilete şi fac la fel ca ӑla care a reuşit, nu ca doamna aia care a bӑgat de
mai multe ori câte o bancnotӑ de cinci euro (aceeaşi, din pӑcate) pânӑ a reuşit
în demersul sӑu. Apoi, bӑiat bun – tot de la originea ardeleneascӑ mi se trage şi
asta – îi ajut şi pe nişte japonezochinezi (ce-or fi fost ei) sӑ obţinӑ mult râvnitul
bilet
Asta e, acum sunt înarmat pânӑ-n dinţi, pot asedia poarta cetӑţii.
Surprizӑ, poarta este precedatӑ de un fel de turnicheţi, ca la stadion, prin
care trebuie sӑ treci, dupӑ ce mulgi biletul din automat. Credincios
principiului de a-i observa pe alţii, am stat sӑ observ unde se valideazӑ
biletul, dar … am vӑzut cӑ alӑturi de turnicheţi mai existӑ o portiţӑ de fier,
deschisӑ celor patru vânturi. Am trecut pe acolo, farӑ sӑ îmi fie milӑ de
eventualul contor de vizitatori din turnicheţii ӑia, încercând sӑ îmi rӑspund
la întrebarea cu profund substrat filosofic: de ce oare am plӑtit bilet? (Am
gӑsit un fel de rӑspuns: pentru colecţie!) şi am pӑtruns, astfel, în interiorul
uneia dintre cele mai bine pӑstrate cetӑţi maure din Europa.
Gibralfaro … etimologia numelui e destul de alambicatӑ,
arabo-greceascӑ. Jbel cicӑ înseamnӑ în
limba maurilor munte, iar faro … da, sigur cӑ în a elinilor, înseamnӑ
luminӑ, doar avem şi la bicicletӑ; ar
veni cam munteleluminos? Posibil, pentru
cӑ am observat cӑ era luminӑ acolo, mai ales cӑ era în toiul zilei. Zice-se cӑ
locul a fost folosit prima oarӑ pentru a construi o garnizoanӑ întӑritӑ cam pe
770, când pe deal s-au cocoţat nişte fenicieni (nu fenicienii, cum scrie în
cartea de istorie, pentru cӑ sigur nu s-a concentrat în locul ӑla întreaga lor
stirpe). În 929, califul Har … ӑsta, Abd-al-Rahman III a profitat de
binefacerile dealului respectiv, construind altӑ fortificaţie, iar cel cu
actuala concepţie a fost Iusuf I, regele Granadei (tierra soñada),
la 1487.
Cetatea este, dupӑ pӑrerea mea, foarte bine
conservatӑ, deşi prin ghidurile tipӑrite se vorbeşte despre “rӑmӑşiţele
zidurilor … etc.). Am vizitat tot ce se poate vizita, de la intrare pânӑ înapoi
la intrare (în interior scrie “salida” pe uşa pe care am intrat) şi am fost
foarte impresionat de modul în care cei care au monumentul în grijӑ ştiu sӑ îşi
facӑ datoria.
Prima datӑ vezi , o bombardӑ, ziduri şi pavaje,
dupӑ aia pavaje şi arbori (caracteristici acelei zone geografice, adicӑ verzi,
chiar dacӑ suntem în 4 februarie)
iar apoi intri într-o salӑ cu colecţii. Dacӑ
ştiam cӑ în corpul ӑla de clӑdire funcţiona odatӑ depozitul de praf de puşcӑ,
eram mai atent, sӑ nu mӑ fac praf. Deşi … se vede cӑ au şters ӑia bine tot
praful de pe obiecte. Sala se cheamӑ acum “Centro de interpretación”.
Principalul obiect expus acolo e o machetӑ a
oraşului, în care existӑ doar cetatea de pe munte, arena pentru corrida, muzeul
oraşului, amfiteatrul şi Catedrala. Restul e trecut la “şi altele”. Oricum, nu
vӑzând o machetӑ vizitezi un oraş, deci …
Nenii ӑia în ţinute ciudate nu sperie pe
nimeni, sunt puşi la conservat în acvarii din sticlӑ. În jurul lor sunt arme şi
scule marinӑreşti, dar probabil cӑ cele mai frumoase colecţii de relicve
medievale sunt expuse jos, în Museo De Málaga, aici fiind doar aşa, un aperitiv.
Ieşind de la interpretare (mӑrturisesc cӑ nu
am înţeles cine interpreteazӑ ce, sau pe cine) trec pe lângӑ bar (nu scrie pe
el dacӑ e de origine maurӑ sau li se datoreazӑ celor doi regi catolici, dar
existӑ acolo un monument al naturii demn de a fi bӑgat în seamӑ). Ditamai
ficusul, care ştie carte, pentru cӑ scrie şi la tablӑ - şi sӑ zic cӑ noi nu
reuşim deloc sӑ aclimatizӑm unul de un metro la noi acasӑ …
Urmeazӑ etapa aceea în care urmӑm exemplul
Dorobanţului lui Alecsandri: urc “sus, sus, pe metereze!”. Se urcӑ pe scӑri şi
alei strâmte şi întortocheate, unde invadatorii … adicӑ, vreau sӑ spun
vizitatorii, îşi acordӑ, politicos, prioritate, fiind cam greu sӑ se strecoare
unul pe lângӑ altul. Ajuns acolo, te întrebi ce e mai intersant de vӑzut:
panorama litoralului, zidurile, vegetaţia (într-un prospect se semnaleazӑ pӑdurea de eucalipţi aflatӑ în
interiorul fortificaţiei, eu, unul, nu aş accepta termenul ӑsta), fauna …
Ar fi câte ceva de fӑcut, iar un conquistador
cu spirit ludic îşi gӑseşte imediat o misiune de luptӑ.
Sigur, întâi trebuie fӑcutӑ o cercetare, o
recunoaştere a câmpului de luptӑ. Strecurându-mӑ, destul de uşor (am siluetӑ de
sportiv), într-un post de observaţie,
am aruncat o privire iscoditoare aspra
împrejurimilor şi, ce sӑ zic, bine am fӑcut, pentru cӑ o corabie inamicӑ se
apropie de cetate, aducând o încӑrcӑturӑ de soldaţi dornici de lupte.
M-am asigurat cӑ toate sunt în regulӑ în
interiorul zidurilor şi m-am postat îndӑrӑtul unei ambrazuri, de unde am
observat mişcӑrile inamicului, anihilându-le la timp.
Atacatorii sunt învinşi fӑrӑ drept de apel,
aşa cӑ trebuie acum sӑ le asigur un loc de “cazare” în adâncimile întunecate
ale fortӑreţei, iar “ţambalul ӑsta, fixat acum câteva milenii sau câteva luni,
pare perfect şi indestructibil, indiferent de unde îl priveşti.
Uite-aşa, sӑ se înveţe minte, mama lor de
duşmani!
Acum, cӑ toate problemele militare s-au
rezolvat, e timpul sӑ ne ocupӑm şi de lucruri serioase, adicӑ sӑ ne stoarcem
memoria pentru a stabili ce echipӑ de fotbal are Málaga şi în ce liga loca
joacӑ pe stadionul dinspre nord, care pare ceva mai bine pus la punct decât
Tineretului, aşa cum se vede de pe Tâmpa.
Tot în acea direcţie, profitând de geniul meu
militar pentru a se simţi la adӑpost de invazii, se întinde şi cartierul de
blocuri, dar şi calea de fugӑ din calea duşmanilor, autostrada cu viaductele
ei.
Bun, acestea fiind zise, fiind cu conştiinţa
împӑcatӑ şi cu onoarea intactӑ dupӑ mӑreaţa operaţiune ostӑşeascӑ pe care am
dus-o la bun sfârşit, profit de faptul cӑ duşmanul este închis în oubliettes şi
îmi fac autopoze ca învingӑtor şi stӑpân al locurilor. Da, noul meu Canon
funcţioneazӑ la fel ca defunctul, în tinereţe, nu-mi e greu sӑ activez
temporizatorul.
Dupӑ care, pentru cӑ telefonul din buzunar îmi
spune, prin messenger, cӑ vizita acasӑ la Picasso a luat sfârşit pentru cealaltӑ
jumatate a grupului de turişti, mӑ asigur cӑ am închis apa, gazul şi lumina,
pun o floare la poartӑ şi cobor spre oraş.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)