EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (6)

Pornim în cӑutarea urmӑtorului obiectiv înscris în agenda noastrӑ, bazându-ne pe harta luatӑ de la hotel şi pe navigatorul din telefon. Cӑutӑm acum Museo Picasso, care trebuie sӑ fie acolo pe undeva, pentru cӑ apare şi pe hartӑ şi pe aplicaţie, deci hai la drum.

Nu putem sӑ nu ne oprim, mӑcar pentru o clipӑ, sӑ mai vedem o datӑ jamon-ul atârnat în vitrinӑ. Dar şi sandwich-urile pregӑtite cu aşa ceva.

Deşi am tot vӑzut statui vii pe strӑzile din toate oraşele turistice, minerul ӑsta ne surprinde . Cred cӑ e destul de greu pentru el sӑ ţinӑ ridicat târnӑcopul ӑla, doar dacӑ n-o fi din plastic. Nu îndrӑznesc sӑ-l deranjez, dar aş fi curios ce are în ligheanul ӑla.

Ca sӑ ne redobândim o parte din energia consumatӑ cu mersul pe jos printr-o vizitӑ la Sherlock Holmes. Cum ce? E o cafenea elegantӑ la câteva zeci de metri de Catedralӑ, unde un tânӑr şi simpatic chelner negru ne serveşte cu o bunӑtate de espresso într-o ceşcutӑ frumoasӑ. Aş fi vrut sӑ aflu de unde se trage denumirea localului, dar omul ӑla era prea iute în mişcӑri, alerga de colo-colo de parcӑ era pe rotile, opririle lui la mese durau mai puţin decât un pitt-stop la scuderia Ferrari.

Cred, totuşi, cӑ oprirea la nea Sherlock mi-a prins bine. De abia plecaţi de acolo, ne pomenim abordaţi de o femeie îndrӑgostitӑ de banii nostri. Dupӑ modelul celebrului detective, am dedus rapid cӑ îi pot rӑspunde în limba românӑ şi i-am spus, cât se poate de calm, cӑ nu am venit tocmai la Málaga sӑ îi asigur ei subzistenţa. Femeia a zâmbit a râde şi şi-a spus, cu voce tare şi accent specific: “Sunt d-ai nostri, mânca-ţi-aş!”

Urmând indicaţii le preţioase ale lui waze (tot ӑla care, la Taormina, ne-a scufundat într-un tunel rutier în cӑutarea unui Duomo pe care l-am gӑsit, din întâmplare, în cu totul alt loc decât ne ducea el), am încercat sӑ gӑsim depozitul de picturi de Picasso. Era când la 30 de metri, când la 10, dar rӑmânea invizibil. În schimb, pe nepregӑtite, ne-am pomenit într-o piaţӑ largӑ, unde un nene pӑpuşar îşi antrena de zor marionetele. Încӑ unul care ne aratӑ cum este condusӑ lumea!

De fapt, nu pӑpuşarul este cel mai interesant lucru din zona aia şi nici acordeonistul care cântӑ “Valurile Dunӑrii” de Ivanovici. Fӑrӑ sӑ vrem şi sӑ ştim, am nimerit la Amfiteatrul Roman.

No, ia sӑ vedem noi o ţârӑ, la al câtelea amfiteatru suntem? Nu le mai pun la socotealӑ pe cele de la Universitate, unde am învӑţat despre Balzac şi Shakespeare, ci doar pe cele de origine greacӑ şi romanӑ … ӑӑӑӑ … pӑi Pompei, Catania, Taormina mare, Taormina mic …

Deci, şi prin peninsula cea Ibericӑ şi-au fӑcut loc de distracţie romanii. Amfiteatrul ӑsta se pare cӑ dateazӑ de prin secolul 1 î. Hr. şi ar fi fost folosit câteva sute de ani, probabil atâta timp cât latinii au fost liniştiţi şi au avut timp de ieşit în oraş, adicӑ pânӑ prin sec. 3 A.D. Care or fi fost piesele de rezistenţӑ din repertoriu, cât costau biletele sau cine erau starurile perioadei, nu se ştie (neglijenţi, au pierdut afişele), dar cam cum se juca se poate deduce, pentru cӑ scena e încӑ în bunӑ stare şi e folositӑ şi în zilele noastre pentru binele public.

Analele spun cӑ, dupӑ ce edificiul nu a mai fost la modӑ, a devenit un fel de bazinul de retenţie de la Braşov, unde lumea îşi arunca resturile de la construcţii şi pӑmântul rӑmas dupӑ ce sapa cine ştie ce fundaţie. Mai mult decât atât, prin secolele 7-8, ocupanţii mauri au gӑsit cu cale sӑ recupereze din amfiteatru pӑrţi din coloane, pentru a le refolosi la construcţia cetӑţuii de pe dealul din apropiere – cicӑ pot fi recunoscute coloane şi capitelii din foarte vechea construcţie în vechea construcţie. Eu, dacӑ nu le-am cunoscut, nici nu le-am recunoscut.

Pentru cӑ molozul şi celelalte deşeuri au abundat, în scurt timp – vreo şase-şapte sute de ani, amfiteatrul a fost acoperit complet şi a devenit amintire – sau nici atât, pentru cӑ, pe la jumӑtatea secolului 20, toatӑ lumea a fost surprinsӑ când constructorii preocupaţi de amenajarea unei grӑdini au descoperit nişte pietroaie care pӑreau sӑ fi fost ceva demn de cercetat. Grӑdina a rӑmas doar un ideal neatins, pentru cӑ arheologii au luat imediat locul constructorilor şi au scos la ivealӑ vechiul amfiteatru. Hmmm … aşa se scrie istoria, cu întâmplӑri …

Ca şi în alte pӑrţi ale lumii, în apropiere de un monument precreştin gӑsim, cum e şi normal, o bisericӑ. Nu avem noroc sӑ gӑsim un sfant Februarin (suntem in 4 februarie, nu?), ne mulţumim şi cu Augustin, ce sӑ facem.

Ce ar putea urma, dupӑ un amfiteatru roman? Sigur, unul grec, dar nu avem aşa ceva la îndemânӑ, în schimb, chiar la marginea pietei gӑsim o grӑdinӑ restaurant simpaticӑ, iar denumirea “paella” ne face cu ochiul. Şi doar cu asta rӑmânem, pentru cӑ ospatarul ne serveşte cu un fel de pilaf, prin care, dupӑ îndelungi sӑpӑturi arheorlogice (doar suntem în preajma unui monument istoric scos la luminӑ de cӑtre arheologi), gӑsim un vie … ӑsta, un crevete şi douӑ scoici. Dezamӑgire … Unde mai pui cӑ nici berea recomandatӑ de camarero nu e mare lucru.

Reluӑm cӑutarea muzeului Picasso, care acum e foarte aproape, la câtiva metri pe hartӑ, în apropiere de magazinul de suveniruri marca F.C. Málaga (papucii de casӑ expuşi sunt prea mici pentru populaţia actualӑ a Terrei). Dupӑ aportul de energie al paella, îl gӑsim, binenţeles,

iar o parte a detaşamentului de cercetaşi intrӑ sӑ-l viziteze, în timp ce a doua parte îşi continuӑ misiunea de luptӑ prin oraş, cu speranţa de a escalada Gibralfaro.

Am de strӑbӑtut câteva strӑzi date cu cremӑ şi lustruite, prilej sӑ gӑsesc o Dacie curatӑ, de parcӑ ar fi de abia coborâtӑ de pe banda de montaj şi Teatro Echegaray, doar unul dintre cele aflate în Málaga.

Mai gӑsesc şi un magazin amuzant, care aştepta boii de clienţi, dupӑ care caut drumul de acces cӑtre cetate.