117. THE KINGDOM WORTH A HORSE (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Prima zi de “lucru” pentru vizitatorul curios şi solitar. Am o mulţime de idei, unele izvorâte din lecţiile mele, făcute cu grijă, altele sugerate de copiii mei.

Un lucru e sigur. În timp ce tineretul se duce la serviciu, pensionarul, fiind liber de obligaţii, merge în oraş. Mijlocul de transport e 25 sau 26, ăla care vine mai repede, pentru că duc, pe trasee diferite, în exact aceeaşi staţie terminus, autogara Haymarket, un loc cunoscut pentru cei care se pricep sau sunt interesaţi de mijloacele de transport în comun, datorită filmărilor postate pe youtube de globetrotterul Dave Spencer.

Odată ajuns acolo, n-am decât să mă las dus de paşi în orice direcţie. Sigur, recomandat ar fi să nu mă rătăcesc de tot, iar aplicatia maps din ifonul meu imi e de mare folos.

Vreau să încep în forţă, pentru a mă relaxa mai târziu: urmez sfatul lui Ovidiu şi mă duc să văd principalul obiectiv local, dacă ne gândim la istoria Leicesterului.

De fapt, istoria aşezării nu începe cu Richard III, dar, de câţiva ani încoace, ultimul Plantagenet a devenit un fel de marcă a oraşului. Nici nu ştiu cum să fac, să povestesc cine a fost şi cine e acum R III? Nu ştiu ce rost ar avea, pentru că informaţiile despre acel rege al Angliei abundă pe internet, la îndemâna oricui. Dar în două vorbe şi trei cuvinte, tot trebuie să povestesc ce stiam eu înainte de a vizita Leicester şi comorile sale. Adică, de, după un curs de civilizaţie engleză în anul I de facultate, cu doamna profesoară Maria Mociorniţă (soră de erou aviator, dar atunci nu ştiam, din păcate), după un curs despre Shakespeare, în al doilea semestru al aceluiaşi an I, cu marele profesor Leon Leviţchi, ar trebui să-mi fie ruşine dacă nu aş şti şi fără internet cine a fost Richard III şi ce prostii a făcut.

Problema e că … se pare că părerea mea despre Richard III, formată prin prisma unor lecturi care acum se dovedesc nepotrivite, e greşită. Eu am citit Shakespeare, iar Lebada din Avon (sau sponsorii lui) nu l-a avut la inimă pe Richard, pe care l-a prezentat ca pe un om rău şi crud, un laş etc. Istoria obiectivă (dacă nu cumva e subiectivă, dar invers) îl arată ca pe un rege bun, chiar dacă nu a domnit decât doi ani şi ceva. Cică ar fi impus nişte legi bune, ar fi avut o influenţă pozitivă asupra societăţii engleze şi … ar fi numărat Leicester printre locurile lui preferate. În plus, a murit în luptă, vitejeşte, cu sabia în mână, după ce a omorât mai mulţi duşmani. Se pare că Shakespeare a avut dreptate: a fost trădat.

Vorbind despre scurta carieră de rege a lui Richard III, ajung la momentul când pot să justific titlul serialului de note de călătorie: Regat care valorează cât un cal. În actul 5, scena 4 din tragedia lui William Shakespeare, încolţit de vrăjmaşi pe câmpul de luptă de la Bosworth, Richard rămâne pe jos după ce îi este ucis calul. Disperat, regele strigă: Dau regatul meu pentru un cal! (“A horse! A horse! My kingdom for a horse!”). Atâta valora, în creaţia shakespereană, regatul Angliei, cel pe care am început eu ieri să-l vizitez.

Regele în exerciţiu este omorât de un grup numeros de inamici, exact când el încerca să ajungă la comandantul forţei duşmare, Henry Tudor. El spera să-l poată ucide pe Henry, pentru ca astfel să îi demoralizeze pe oamenii lui. N-a avut noroc … Specialiştii militari nu pot explica decât prin existenţa trădătorilor în tabăra lui Richard victoria unei armate mult mai mici, cea comandată de Henry Tudor. Vorba e că, la 22 august 1485, Richard intră în istorie ca: ultimul rege al dinastiei Plantagenet; ultimul rege al Angliei mort pe câmpul de luptă; singurul rege al Angliei adus şi înmormântat la Leicester. Şi, ca periodizare istorică, regele cu care se consideră că s-a încheiat Evul Mediu în Anglia … (Dumas îl considera pe Charles I Stuart ultimul rege medieval. Ce ti-e şi cu istoricii ăştia!...)

Căutând să provoace demoralizarea adepţilor lui Richard şi pentru a se asigura că nu va apărea vreodată vreunul care să pretindă, ca în cazul lui Elvis Presley, că regele nu e mort, Henry Tudor a legat cadavrul dezbrăcat al lui Richard de şaua unui cal şi l-a carat, prin mulţime, până la Leicester. Acolo l-a ţinut o zi-două expus, cu acelaşi scop, într-o biserică de la Newark, după care l-a îngropat, pe şestache, în biserica Greyfriars. Alţii au pretins că oamenii lui Henry (devenit, apoi, regele Henry VII), l-ar fi azvârlit pe Richard în gârla care străbate Leicesterul, Soar.

Timp de câteva sute de ani nu şi-a mai bătut nimeni capul cu soarta lui Richard, până când “cercetătorii britanici” (e caraghioasă sintagma asta, prezentă adesea în ştiri şi bancuri) de la Universitatea din Leicester au venit cu ideea că scheletul lui Richard ar putea fi acolo unde a fost îngropat in 1485. Adică în incinta vechii abaţii Greyfriars, dispărută demult, dar înlocuită, în sec. 19, de actuala catedrală a oraşului. Au căutat cât au căutat, iar la 12 septembrie 2012 au anunţat că l-au găsit pe the late king Richard III. Era un schelet oarecare, dar era amplasat acolo unde toate calculele plasau mormântul de la 1485. A urmat ancheta criminalistică, bazată pe ştiinţa secolului 21, iar unele indicii au dovedit clar identitatea scheletului: coloana deformată (chiar şi Shakespeare menţionează scolioza de care suferea R III), rănile provocatoare de moarte, ale căror urme sunt vizibile pe craniul descoperit la 12 septembrie şi pe alte oase ale scheletului, dar şi, poate mai ales, datarea cu carbon şi analiza genetică, bazată pe compararea AND-ului mortăciunii cu cel al unei rude a regelui.

Povestea e lungă şi captivantă. Cert e că Universitatea de la Leicester şi tot felul de grupuri de de oameni de ştiinţă sau fani sunt foarte mândri de “regele lor”. L-au reînmormantat, cu doi popi mari, bishopul de Leicester şi archbishopul de Canterbury, în interiorul actualei catedrale. Probabil ca acolo e vreun monument impunător, dar până în 2024 nu îl putem vedea, pentru că azi catedrala este închisă pentru renovare/restaurare. Am poze faine cu catedrala pe dinafară, putem spera că o să am şi cu interiorul atunci când va exista un interior.

Oraşul, cel puţin străzile din jurul catedralei, e al lui Richard III, sau Richard e al oraşului.

În imediata vecinătate a catedralei gotice (ca toate catedralele) se află statuia lui Richard III. Un soclu normal, din piatră, pe care se află regele din bronz, machetă la scară.

Ce ciudat, totuşi. La Suceava, bucovinenii au făcut o statuie a lui Ştefan cel Mare atât de mare încât nu o poti fotografia din scuarul respectiv, nu încape în cadrul unui obiectiv de 55 mm. Statuile de Mihaiviteji din diferite oraşe sunt la fel de mari, de câteva ori mai mari decât dimensiunea obişnuită a unui om. Richard III e micuţ … Sau sunt eu mare?

…Iar undeva în spatele statuii se află o clădire frumoasă, cu o vulpe pe frontispiciu. Cam aia e primul meu obiectiv, se cheamă “Vizitor Centre” şi adăposteşte câteva colecţii de obiecte care il (re)prezintă pe regele Richard III şi partea de istorie şi de poveste care îl uneşte cu Leicester.

Iar trebuie să îmi fac emoţii privind comunicarea cu cine o fi acolo ca să-mi dea bilete. E un tânăr oacheş şi simpatic, care dă impresia că mă aşteaptă exact  pe mine din toată omenirea să îi cer bilete. I-am cerut un bilet, el mi-a cerut o mulţime de informaţii, de parcă de ţara mea natală sau de data sosirii în Anglia depindea viitorul visitorcentreului. După ce m-a ascultat cu atenţie sporită, tânărul şi-a făcut de lucru în spatele unei tejghele, de unde a reapărut câteva minute mai târziu cu un braţ de hârtii. Să mai spună cineva că în Anglia nu se face risipă de resurse. Un card-bilet, un bon de casă, un flyer plin cu instrucţiuni şi îndrumări şi o hartă a muzeului. Nesigur că am timp şi chef să citesc instrucţiunile (aşa e, nu aveam), tânărul s-a apucat să îmi predea lecţia necesară pentru o corectă folosire a biletului de intrare, care, de fapt, e un pass valabil până la sfărşitul anului. Bună idee, dar nu sunt sigur că mai ajung o data la Leicester în 2022.

După toate explicaţiile, ample şi detaliate, am crezut că e timpul să încep turul de circuit şi am pornit spre uşa care, după părerea mea, trebuia să ducă spre sălile cu exponate. Da, numai că printre toate indicaţiile preţioase pe care mi le dăduse, oacheşul uitase să îmi arate şi pe unde se intră. Uşa aleasă de mine era ieşirea, binenţeles.

Visitor Centre e organizat pe două nivele, desenate clar şi pe hartă. La parter o să văd capitolul istorico-biografic al dinastiei Plantageneţilor, iar la etaj o să fac cunoştinţă cu povestea descoperirii scheletului regelui Richard III.

Cum spuneam în introducerea magistrală, istoria monarhiei Angliei e complicată rău. Ba nu, de fapt foarte rău. Comploturi, rămeriţe, războaie, asasinate, sunt prezentate în prima sală.

Ce înseamnă un muzeu nou-nouţ! În a doua sală, sala tronului, asist la o prezentare a familiei regale. Nu sunt persoane reale, ci holograme, care defilează prin spatele tronului. Trebuie să am răbdare, oamenii făceau mulţi copii pe vremea aia, ca să aibă cine cu cine să se duşmănească şi să se asasineze.

Anii 1400 şi ceva sunt prezentaţi în sălile şi culoarele următoare. Poze, proiecţii, desene, vitralii, toate se termină când ajungem pe câmpul de la Bosworth şi asistăm la uciderea în luptă a regelui Richard III, săracu. Printre cronicari, binenţeles Shakespeare şi replica faimoasă pusă în gura personajului său, Richard.

Ca şi în istoria reală, urmează un hiat între momentul morţii lui Richard III şi reapariţia lui în parcarea de lângă catedrala din Leicester. Hiatul este cât se poate de evident fizic, fiind scara de acces la etajul 1.

Cercetătorii britanici (păi nu?) au simţit nevoia, citând mai mulţi oameni de seamă, care evocă rolul personalităţilor istorice în evoluţia societăţilor. Sunt importante, desigur, opiniile lui Shahespeare şi Churchill.

Partea neaşteptată, ca etalaj, a expoziţiei de la etaj e cea dedicată activităţilor desfăşurate pentru cautarea, găsirea, recuperarea, analizarea, recunoaşterea, reînmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale vechiului rege al Angliei. Există un jurnal de operaţiuni, dar au păstrat şi echipamentul de lucru, ba chiar şi târnăcopul care a străpuns ultimul strat de rocă de deasupra scheletului.

Se spune totul despre metodele de identificare şi se ilustrează cu ajutorul unei replici a scheletului, cu indicarea rănilor vizibile pe sistemul osos.

Ce păcat că nu sunt copil … Muzeul oferă câteva ţinute medievale, pe care mici vizitatori le pot îmbrăca pentru poze. Eh, oricum nu avea cine să ma fotografieze …

Ultima sală a circuitului de vizitare aduce două falsuri: un fals mormânt (cel original e ceva mai încolo, pe lângă turnul catedralei) şi o coroană, frumoasă, fotogenică. Dar imitaţie.

Interesant! Un muzeu aparte, o tehnică de expunere şi prezentare extrem de sugestivă şi uşor de parcurs, un magazine de suveniruri din care nu plec fără un pix inscripţionat, pentru colectia mea.

VA URMA