116. THE KINGDOM WORTH A HORSE (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

THE KINGDOM WORTH A HORSE (1)

O spun de la început, ca să mă laud cu performanţa: am funcţionat 40 (patruzeci) de ani ca prof de engleză, dar în toată viaţa asta de om nu am reuşit să pun piciorul în Anglia. Am vorbit şi i-am învăţat şi pe alţii să vorbească limba aceea, denumită, metaforic, “limba lui Shakespeare”, dar nu am ajuns în locurile unde s-a inventat meseria mea.

A doua metaforă, folosită în titlu, o s-o explic atunci când i-o veni rândul.

Anul ăsta am profitat de libertatea de a nu mai fi prof şi am plănuit o traversare a Mânecii. Sigur, nu am mers în UK la plimbare, aşa cum am mers în alte ţări europene, motivul meu a fost acela de a-mi vedea copiii care trăiesc acolo, dar am găsit şi timpul pentru a cunoaşte (cât de cât) oraşul lor, iar notiţele despre experienţa asta o să încerc să le valorific aici, aşa cum am făcut şi după alte călătorii.

Deşi traversarea Europei şi a Canalului cu maşina ar fi o experienţă interesantă şi, cred eu, profitabilă, am preferat viteza şi senzaţia pe care o dă aviaţia. Zborul a avut loc în ultima duminică din mai, pe traseul OTP – LUT. Compania aeriană s-a ales cam singură, criteriul fiind orele decolării şi aterizării, convenabile pentru legăturile cu mijloacele de transport pe uscat.

Totul a început la poarta 9 de la Aeroportul “Henri Coandă”.

Mai norocos decât cu alte ocazii, am urcat la bord prin finger, priority, avionul fiind un Airbus A-321 Neo, înmatriculat HA-LZC; din păcate, comandantul, deşi a luat cuvântul de mai multe ori în timpul zborului, nu şi-a rostit numele şi nici figura lui nu mi-a părut cunoscută, deci nu pot să spun cine a fost.

Am avut o mică aventură încă de la început. M-am aşezat pe rândul 27, deşi pe bilet scria 37, şi am adus-o la disperare pe o biată tânără pasageră; saraca, nu ştia dacă să facă apel la o însoţitoare de bord, sau să dea un telefon, ea ştie cui. Am salvat-o eu, politicos, i-am cedat locul care nu era al meu.

Orele înscrise pe grafice şi bilete nu au nici o legătură cu orele reale de de decolare şi aterizare. Deşi încă nu se întrevedea nebunia de acum de pe aeroporturi, W6 3009 a oferit ca bonus o întârziere, din fericire nu prea mare. N-are nimic, m-am distrat făcând spotting prin hublou si in cabina.

Iar când însoţitoarele şi-au început instructajul de protecţia muncii, am profitat că încă mai funcţiona internetul, pentru a urmări primele mici deplasări ale aeronavei pe platforma şi bretelele aeroportului.

Am trecut pe “mod avion” atunci când Airbusul a început să dea semne că se transformă din vehicul terestru în vehicul zburător, iar decolarea, ca de fiecare dată, a fost momentul cel mai fain al zborului.

Ziua de sfârşit de primăvară se anunţa capricioasă cam în toată Europa, iar peisajul vizibil prin hublou nu a fost interesant, cel puţin nu deasupra continentului. Culorile surprinse de camera mea, neajutate de vreun photoshop, au meritat, totuşi, a fi păstrate în memorie, pentru că, din cauza lor, nici nu am deschis cartea pe care o luasem cu mine şi de abia m-am îndurat să abandonez privitul afară pentru un dialog scurt cu frumoasele însoţitoare care mi-au oferit masa de prânz; ciocolata a fost din partea casei.

În momentul când am părăsit uscatul, au început să apară elemente interesante: traficul de ambarcaţiuni, al căror siaj se vede frumos de la 12000 de metri, dar mai ales câmpul de eoliene. Nu ştiam de existenţa lor, deşi, ca de fiecare dată, am încercat să îmi fac lecţiile înaintea plecării în călătorie. Zeci de elici imense, judecând după cât de bine se observă mişcarea lor de la o distanţă pe verticală atât de mare. Probabil că nimănui, în afară de mine, nu i se vor părea interesante, dar captura video cred că merită să fie văzută.

Urcăm pe ţărm şi iată-ne deasupra insulei.

Ciudat, de sus, Anglia nu pare diferită de lumea civilizată a Europei: văd tot câmpuri verzi, zone locuite, nori(şori), şosele …

Avionul şi-a început coborârea încă de când se terminase Canalul. Din motive necunoscute decât de cei din Tower, piloţii au executat o sumedenie de viraje, cu înclinarea de cel puţin 30 de grade, unul dintre ele destul de neaşteptat, spre “deliciul” pasagerilor – mai ales al copiilor, care şi-au exprimat entuziasmul prin ţipete ascuţite. Figura acrobatică pe care am apreciat-o toţi, mai ales însoţitoarele de bord care, în momentul respectiv, executau ultima verificare a centurilor pasagerilor, a fost o pierdere bruscă de altitudine pe finala mare (ceea ce lumea numeşte “gol de aer”). Din fericire, fetele în uniformă mov nu au avut de suferit, iar unii dintre baieţii mai norocoşi, care stăteau la interval, se pot lăuda la neveste şi prietene cum au ţinut ei o fată în braţe în avion. Ce să fac, eu am ales să stau la geam …

Poate pentru a face uitate acrobaţiile, piloţii au aterizat extrem de lin, încât pax nu s-au prins la timp când au pus roţile şi n-au apucat să aplaude. Rulajul pe pistă a fost generos de lent, încât am avut timp şi să ma regăsesc pe harta lui FR 24 şi să fac spotting. Easy, vorba romanului.

L-am salutat pe Lima Zulu Charlie şi i-am mulţumit pentru zbor.

Formalităţile de security au fost uşor de rezolvat, mai ales că aeroportul ştie să vorbească pe limba fiecăruia.

Acum am mai mult de oră de omorât. Autobuzul meu va pleca, potrivit biletului, la 1425 hrs, staţia e chiar în faţa terminalului, deci am libertatea să mă plictisesc liniştit, sau să caut ceva interesant de văzut.

Magazinul de suveniruri din aerogară nu e interesant. Adică … poate e, dar preţurile afişate nu par să atragă pe nimeni. Aşa că aleg să ies în autogară şi să fotografiez autobuze. Ma prind repede că unul merge la Londra, altul până la parcarea pe termen lung, altul la gara cefere de la Luton.

Se prinde şi o tânără funcţionară că eu nu stau pe loc, ca alţi călători şi mă întreabă de vorbă. Dacă ea are timp de poveşti, fiind în timpul serviciului, nici eu nu duc lipsă nici de timp, nici de curiozitate, aşa că ne întindem la discuţii. Sigur că momentul ăsta nu e important în economia călătoriei, dar îl notez, pentru că a fost prima oară când am stat de vorbă cu englez în Anglia, iar comunicarea a decurs perfect.

Autobuzul National Express a intrat în terminal cu zece-cincisprezece minute înainte de ora oficială. De fapt, maşina venea dinspre Londra, iar Luton Airport nu era decât o staţie de pe traseu.

Deşi nu e aglomerat, nu pot să mă aşez decât în fundul maşinii. Pe fiecare rând de scaune stătea câte o persoană şi un bagaj, sau o persoană cu picioarele pe sus. Adică … ceva identic cu trenurile personale din România, când preferam să stau în picioare decât să rog pe cineva să-mi permit să mă aşez.

Eh, păcat, pentru că eu speram să stau cu ochii pe şofer, să văd cum se descurcă în traficul ăla cu totul şi cu totul deosebit de ce ştim noi, ăştia de pe continent. In loc de asta, ii suport logorea spanioloaicei din apropierea mea.

O călătorie destul de comodă de vreo oră şi jumătate, pe o autostradă dotată cu pernă de aer său ceva, pentru că, în afară de câteva mici denivelări la nişte intersecţii sau pasaje, maşina nu a scuturat deloc.

Leicester! Mă uit, avid, pe geam, să văd cum arată oraşul în care aveam sa-mi petrec următoarele două săptamâni. Păi cum să arate? O biserică, un restaurant tricolor, inchis, o placă din marmură cu numele ultimului Plantagenet ... 

şi … Ovidiu, care, nerăbdător, îl aşteaptă în staţie pe socru-său.

Va urma