114. AMINTIRI DE NU DEMULT de Mihai-Athanasie Petrescu

 

AMINTIRI DE NU DEMULT

Discutând despre Muzeul acesta, deschis de curând la Braşov, s-ar putea să stârnesc reacţii diverse, mai mult sau mai puţin favorabile. Mie şi instituţiei.

O spun de la început. Nici la mine şi, sunt foarte convins, nici la iniţiatorii şi înfăptuitorii Muzeului, nu e vorba de nostalgie pentru ordinea social marxistă. Aş zice chiar că dimpotrivă. Perioada comunistă a existat, mulţi dintre noi am trăit atunci, i-am simţit “binefacerile”, le putem discuta şi putem aduce tot felul de argumente. Nu avem voie să ne prefacem că “iepoca” nu a existat, cu atât mai mult cu cât efectele ei negative sunt departe de a fi fost eradicate în România.

Muzeul din Hotelul Capitol (“fostul?!) nu vine să ne trezească dorul de Ceauşescu, ci doar să ni-l ostoiască pe cel de anii tinereţii noastre, ai celor care am învăţat la şcoală filozofie (cu “z”) materialist-dialectică şi socialism ştiinţific. Este o colecţie (nu putem să spunem amplă, sigur că mai pot şi, probabil, vor mai fi adăugate încă foarte multe exponate) de obiecte cu care generaţia mea era familiară.

(photo courtesy Muzeul Amintirilor din Comunism, multumesc!)

Instituţia şi-a “cumpărat apartament” la mezaninul Capitolului (am fost surprins să aflu că hotelul nu mai funcţionează de când cu pandemia, cu atât mai mult cu cât un lanţ hotelier a cumpărat şi a modificat o clădire aflată în apropiere) şi l-a utilat cu ceea ce se găseşte în comerţul socialist.

Mobilă solidă, de lemn, cu piesele obişnuite ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Pat studio, şifonier solid, vitrine, bufet de bucătărie vopsit cu vopsea de ulei (aia care se usca in trei-patru zile), bibliotecă mare, plină cu cărţi, “toaletă” cu oglindă mare, verticală şi dulăpior (îi lipseşte micul taburet tapiţat pe care îl avea familia mea).

În apartament putem apoi vedea cam ce era necesar şi ce se găsea (mai “la liber”, dacă era de calitatea inferioară sau medie, mai “cu pile”, dacă era ceva bun sau de import, aproape exclusiv din “ţările noastre vecine şi prietene”, adică din blocul (sau “lagărul”?) socialist.

Un mic inventar se impune, mai ales pentru cei care nu le-au avut în dotare.

Încep cu aparatura electronică: aparate de radio fixe, în casete mari, din lemn furniruit, adevărate obiecte de mobilier; televizoare  cu selector de canale şi tub, ambele folosibile ca suporturi pentru tişlaifăruri din macramé, pe care stau vaze de flori (chiar, ce lipsiţi de prevedere eram atunci, nu ne gândeam că vaza s-ar putea răsturna, iar apa să distrugă aparatul) sau, şi mai bine, pentru vestiţii peşti din sticlă colorată. Acum le percepem ca pe nişte kitschuri, dar atunci ni se păreau o culme de rafinament.

Aparate de radio cu tranzistori, produse la Electronica; mai ales cel mic îmi aminteşte de plimbăreţii ieşiţi “la o talpă pe Rep” (mai înţelege oare braşoveanul expresia asta?), cu tranzistorul la urechea dreaptă şi cu braţul stâng petrecut pe după mijlocul prietenei, sau de microbiştii “stegomani” care umpleau tribunele stadionului Tineretului şi, în timp ce vedeau ce face Steagu’, ascultau meciurile, în emisiunea coordonată de Gheorghe Minoiu.

Un “mag”(netofon) Mayak, un “cas”(etofon) Electronika şi un picap (cine să ştie atunci englezeşte ca să-l scrie corect?) Rekord, cred, completează dotarea muzicală a apartamentului.

Sigur, notăm şi prezenţa unui diascol, un proiector produs la IOR şi folosit pentru diapozitive şi diafilme, cu materialele “media” (termen necunoscut în anii ăia) necesare. Aparatul era în dotarea oricărei şcoli (atunci încă nu existau “unităţi de învăţământ”) până pe la jumătatea anilor 1970, când au început să prolifereze aspectomatele made in GDR. Hmmm … ce sărbătoare mi se părea când tăticu avea timp să pornească diascolul de la noi din casă şi să-mi pună diafilmele cu “Puf uşor” sau diapozitive cu imagini reprezentând măreţe realizări ale constructorilor socialismului, ca hidrocentrale şi mari combinate industriale.

Telefonul, produs la Electromagnetica, cu memorie, produsă la fabrica de caiete de la Ghimbav sau de la Buşteni, era un obiect tare dorit atunci, dar accesibil doar unora. Făceai o cerere la Telefoane, aşteptai să se mai construiască o centrală sau să moară careva care avea telefon, puneai în mişcare toate pilele, şi începeai să speri. Tăticu a tot sperat vreo şapte ani, până şi-a găsit un prieten, care a găsit un număr liber, etc.

Vitrinele sunt frumos aranjate, cum erau atunci, după moda timpului, în toate casele, indiferent de poziţia în societate a tovarăşei gazde: bibelouri, vaze şi văzuţe, servicii de cafea sau de lichior, niciodată folosite, ca să nu se descompleteze (excepţia era momentul vizitei şefei, sau a şefului cu tovarăşa soţie, când trebuia să arăţi că ai), ceasuri desteptătoare marca Victoria sau Aradora, sau, pentru cei mai norocoşi, Slava, sau, în ultimii ani, ceasuri chinezeşti foarte viu colorate, cu o găină pe post de balansier).

În dormitor pe patul studio cu ladă, frumos aranjat, acoperit cu o cuvertură de la vaporeni, sunt expuse jucăriile noastre: păpuşi făcute la Arad, piuitori, maşinuţe de-alea scumpe, care se găseau numai dacă aveai pe cineva la magazinul de pe Republicii, telefonul cu sunerie, lămpiţa de citit, cu cleşte pentru ataşat pe carte, cărţi, dar şi o chitară, cred că made in Reghin.

Tot la ILF Regin se fabricau şi rachete de tenis. La începutul anilor 1970, atunci când Năstase şi Ţiriac s-au apropiat în trei rânduri de “Salatiera de argint” iar ziarul Scânteia Tineretului a iniţiat Campania “Poate deveni tenisul un sport de masă?”, rachetele Neptun, de Reghin (214 lei) şi mingile Aeroplane (chinezeşti, 25 de lei bucata) erau adevărată valută forte. Îmi amintesc că mergeam aproape în fiecare zi la magazinul “Sport” din Piaţa “23 August” şi întrebam dacă au rachete. În aşteptare, jucam tenis pe terenuri desenate pe trotuar, folosind în loc de rachete cele mai ciudate obiecte: bucăti de scândură (pe care cei care ştiam şi aveam cu ce (fierăstrău de contur) le tăiam în formă de ceva asemănător cu o paletă), funduri de lemn, de bucătărie, bătătoare de covoare, manuale cu coperţi cartonate (spre disperarea tovarăşei diriginte, care ştia că trebuie să returnăm manualele la sfârşitul anului şcolar), sau chiar cu palma (doar tenisul s-a numit initial “jeu de paume”, nu?). Până la urmă am avut parte şi de rachetă, prin 1973. O am şi acum şi ar putea fi folosită.

Toaleta, cum aparea obiectul asta pe inventarul unei garnituri de mobila. Sa nu uitam sa amintim si tablourile, desigur, reproduceri prezente de obicei prin case, pe langa fotografiile de familie, dar si gobelinurile facute chiar de stapana casei.

Notez şi “Răpirea din serai”, macatul la modă în anii 1960, greu de găsit chiar şi la vaporeni.

Biblioteca e superdotată, mai ales cu cărţi de specialitate. Dar e exact ceea ce te aşteptai să vezi într-un apartament din vremurile alea, pentru că era o modă să ai cărţi multe; unii, majoritatea, le citeau; alţii făceau o normă în “metri de cărţi”, ca să dea bine când venea cineva în vizită.

În altă cameră e amenajat biroul copilului de şcoală. Dotat cu rechizitele necesare, ba chiar şi cu o hartă a Republicii Socialiste România. Şi, mai ales, cu culmea matematicii din acei ani, Gazeta Matematică. Nu am fost niciodată bun la mate (mi-au placut, chiar pasionat, alte discipline), dar aveam abonament la Gazeta Matematică şi mă ambiţionam să apar în “Rubrica rezolvitorilor de probleme”, adică o listă lungă, cu sute de nume de copii din ţară, care izbuteau să rezolve şi să trimită la redacţie rezolvările a câteva zeci de probleme din Gazetă. Am reuşit o singură dată, spre marea mea surprindere, ca şi spre surprinderea profului meu de mate de la Meşotă! (Exista şi o Gazetă de Fizică-Chimie, pe care o accesam la fel de regulat, dar acolo nu am reuşit să îndeplinesc niciodată norma).

Trecând în bucătărie, observăm, de asemenea, obiecte caracteristice: dotare tehnică (aragazul cu picioare, două ochiuri şi cuptor, fabricat, cred, la Satu Mare (întreprinderea “1 septembrie”, dacă nu greşesc), veselă, sifoane, vestitele sufertaşe, cutiile din tablă pictate sau recipientele din porţelan, pentru zahar şi orez (când reuşeai să faci rost), fierul de călcat cu cărbuni, la mare preţ în anii când “se lua curentul” şi fierul electric devenea (înainte de vreme!) obiect de muzeu. Sincer, micul televizor expus într-un colt nu prea aparţine epocii, sau poate da, dar rezervat unei superelite cu neamuri în străinătatea vestică sau din Orientul apropiat (Israel), de la care primeau “pachet” (am pus cuvântul între ghilimele, pentru că avea o anumită conotaţie.

Butelia “artizanală” de pe hol trebuie remarcată. Era un mod de a face provizii de gaz într-o perioadă în care şoferii TV-urilor albastre cu galben erau personalităţi notorii. Dădeai de două ori preţul pe o butelie şi o “turnai”, printr-un procedeu greoi şi periculos în butelia făcută, pe şest, la Steagu sau la Tractoru. Repetai operaţiunea şi te făceai cu butelia cea mare plină, mai dădeai odată şi încă o data câte două preţuri şi ţineai şi butelia mica drept rezervă – dacă nu se întâmpla vreun Doamne fereşte. Două luni nu mai aveai treabă. Sincer să fiu, nu am prea auzit de accidente cu buteliile artizanele, mai ales că presa oricum le ignora – obiectele astea nici nu existau, de fapt.

Electrocasnice. Masinuţele de spălat făcute tot la Cugir, fierul de călcat de Electromureş, însoţit de pompa cu pară stropitoare, aspiratorul “Ideal”, făcut la Curtea de Argeş, uscătorul articulat de păr, de la aceeaşi fabrică … Alături de caloriferul din fontă, folosit mai mult ca frigider. 

Maşina de cusut. Acum e o raritate să vezi prin vreo casă o maşina de cusut cu pedală. Cele moderne sunt electrice şi electronice, cos singure … dar cine mai coase? Atunci, maşinile erau necesare, pentru că hainele nu plecau la gunoi până nu se stricau de tot. Crăpau? Le reparai. Se rupeau? Le cârpeai. Se distrugeau? Le mai păstrai niţel, că poate tot mai erau bune la ceva, măcar la obţinut petice. Iar Singerurile astea încă erau bune. Poate chiar mai bune decât “Ilenele” de Cugir, pentru care nu se găseau piese de schimb.

Alături, panourile cu ustensile de toaletă, de la baie şi cu medicamente. Asta pentru că e probabil să te apuce durerea de cap dacă intri prea mult în atmosfera timpului şi te gândeşti la cât să te scoli la noapte, ca să mergi la coadă. Chiar şi cu bicicleta, pentru că avem Sputnikul fixat pe perete, mult râvnita bicicletă semicursieră de fabricaţie sovietică, pentru obţinerea căreia chiar trebuia să ai noroc sau pile la magazinul de pe Berzei. Mai e şi o Simsonetă, o mică motoretă (moped) germană democrată, de la sfârşitul anilor 1950, predecesoarea româneştilor Carpaţi şi Mobra.

Sala de proiecţie nu e dotată cu diascol sau aspectomat, dar prezintă în continuu imagini vii despre epoca de aur. Pentru cei mai tineri sunt chestii exotice, cozile la pâine sau lapte par azi neverosimile. Pentru alţii … amintiri urâte. Chiar dacă nostalgicii umplu facebookul cu idei de genul “ce bine era atunci, că oamenii mai stăteau de vorbă pe la cozi, nu şedeau în casă ca salbaticii, ca acum”.

Concluzia se poate rezuma la două panouri: unul prezintă mutra fericită (cu dou urechi) a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedintele Republicii Socialiste România (etc, pentru ca mai avea vreo şase funcţii pe care până şi copiii de la grădiniţă, şoimii patriei, trebuia să le ştie oricând) (de câte ori auzea vreun crainic, de radio sau TV, recitând şirul ăsta de funcţii, tăticu meu îi spunea: “să-l pupi în … şi el pe tine”),

celălalt, realizat de Asociaţia “15 Noiembrie”, ni-I arată pe cei care au ieşit în stradă în 1987. Atunci când românii din alte oraşe din ţară, auzind că sunt braşovean, spuneau, uitându-se cu mare grijă în jur” “Tot respectul pentru braşoveni!”.

Am ieşit din Muzeu după ce am fost invitat la un “nechezol”. Sigur că ştiu ce-I ăla, şi tânăra reprezentantă a instituţiei ştia, dar nu prea bine. Ea credea că nechezolul conţinea şi urme de cafea. Eu ştiu că nu erau în el decât tot felul de grăunţe prăjite, pentru că micul procent de cafea de pe etichetă ajungea în ceşcuţele celor care măcinau amestecul care te făcea să nechezi …

Am plecat după ce am promis că voi reveni cu o sacoşă conţinând obiecte de donat Muzeului. Mă voi ţine de cuvânt la proxima mea coborâre la Braşov. Chose promise, chose due!

 

113. OPRIŢI, BATALIOANE ROMÂNE, INAMICUL! (OBIECTIVE ARGESENE 3) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

OPRIŢI, BATALIOANE ROMÂNE, INAMICUL!

DN 73, o şosea spectaculoasă care face legătura între Muntenia şi Ardeal, (sau, mai strict, între Roşiori şi Braşov), are un punct de oprire de mare interes pentru cei care trec rar pe-acolo, dar nevizitat de cei care zic “Las’, că mai am timp!”: Mausoleul de la Mateiaş.

E un monument închinat eroilor români căzuţi în luptele din septembrie - octombrie 1916, militari ai Grupului Nămăieşti (comandat de generalul Traian Găiseanu). Prin eroismul lor, românii au frânat înaintarea armatelor Puterilor Centrale, chiar dacă, până la urmă, nu au reuşit să o oprească definitiv – fiind vorba de forţe mult superioare numeric şi din punctul de vedere al dotării cu armament. Românii s-au retras neînvinşi de la ieşirea din defileu, lăsând pe câmpul de onoare peste 2300 de morţi. Pentru aceştia a fost ridicat, între 1928-1935, Mausoleul.

Ca şi la Mărăşeşti, turiştii (altă dată, DN 73 era şoseaua pe care treceau toate grupurile de elevi excursionişti dinspre Muntenia spre Bran – Braşov (sau invers), cu oprire obligatorie tradiţională la Mateiaş), deci turiştii vin, văd, nu se îndură să cumpere bilet de intrare, beau o cafea şi admiră cinci minute peisajul, şi pornesc mai departe, pentru a se lăuda către prieteni că au fost la Mateiaş.

Mulţi dintre cei care îşi fac timp să urce treptele spre Muzeu şi Turn, se plimbă niţel pe terasă şi, de asemenea, pleacă mai departe, că mai au mult până acasă. Ei, mai sunt şi ăia 10-15 pe oră (sper că mai mulţi, dar aşa mi s-a părut mie) care urcă şi mai sus de prima terasă, dar cei mai mulţi doar ca să vadă, de pe terasa Turnului, peisajul ieşirii din pasajul Bran-Rucăr.

Cei puţini care intră în sala de Muzeu nu au ce regreta. Sala conţine şi expune steaguri de luptă, uniforme, arme, efecte militare, hărţi şi documente care vorbesc despre luptele din 1916. Iar cei care au destulă răbdare şi suportă temperatura scăzută au parte şi de spectacolul dioramei, o acţiune de luptă a unei unităţi române – după părerea mea de infanterist este una defensivă, pentru că ostaşii luptă din interiorul unei tranşei, pe care nu o părăsesc, înarmaţi cu arme individuale şi cu o mitralieră grea. Custodele a încercat să mă convingă că e un atac, poate că are dreptate, dar atunci cred că militarii din tranşee pregătesc sau acoperă acţiunea ofensivă a unor camarazi de-ai lor.

Cum, de obicei, reţin pentru intervenţiile mele de aici şi mici aventuri care asezonează vizitele noastre la diversele obiective, poate e amuzant să povestesc şi cât de amabil este tânărul care primeşte, cu biletele în mână, vizitatorii. Nu, nu, chiar e drăguţ şi politicos, gata să ofere amănunte despre obiectiv, ca şi suveniruri şi vorbe bune.

Prima lui gafă, repetată pentru fiecare nou venit este: “biletul costă şase lei, dar dacă vreti numai să vă plimbaţi pe terasă, nu trebuie să cumpăraţi bilet”. Pe bune? Numai cât am stat eu în preajma mesei cu suveniruri (broşuri şi cărţi poştale), două familii cu copii au ales … plimbarea pe terasă.

A doua gafă: “biletul costă şase lei, dar pentru copii şi pensionari costă trei lei”. I-am mulţumit, şi am cerut un bilet normal, fără reducere de preţ. “Păi nu sunteţi pensionar?” “Ba da, dar nu am cu ce să dovedesc”. “A, păi vă cred, că se vede!”. Hmmm … şi toată lumea îmi spune că arăt mai tânăr decât spune buletinul …

 Ca de fiecare data, aduc si cateva poze, sau cateva mii de cuvinte pe langa text.