107. MILANO A PORTATA DI MANO (15) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (15)

Ieri, pe stadionul pecare îl vizitam acum doi ani (fără câteva zile) a avut loc unul dintre evenimentele alea memorabile, un meci pentru care stadioanele lumii intră pentru vecie în afectivul oamenilor (dacă microbiştii pot fi consideraţi oameni – sigur soţiile lor sunt de altă părere): Finala Ligii Naţiunilor.

Am văzut meciul, aşa cum am urmărit în ultimele 20 de luni aproape toate transmisiile de pe San Siro. De obicei, scorurile finale au fost invers de cât speram eu, ceea ce demonstrează că bine fac că nu “bag la pariuri”. Dar, de fiecare dată, mai mult decât să ma supăr pentru rezultatele de pe tabela de marcaj, m-am bucurat că văd imagini dintr-un loc pe care l-am vizitat cu atâta drag.

La precedenta intervenţie m-am oprit pe culoarul de acces la terenul de joc. E momentul acum să urc scările şi să ies in lumina (lipsei, pentru moment, a) soarelui.

Şi … iată ce-mi vad ochii, ochelarii şi camera foto:

Arena în conservare (în week endul ăla nu a fost nici un meci, din păcate). Gazonul acoperit cu “ciolofan” şi conectat, probabil, la o sursă de apă, e interzis paşilor mei de un cordon ca de aeroport. Asta e, oricum nu am o minge la mine, ca să trag la poartă, iar Donnarumma nu mă onorează cu prezenţa. Mă mulţumesc cu imaginea şi imaginaţia, care înlocuiesc şi jocul şi vuietul tribunei.

După ce calc în picioare cât pot din iarba verde de acasă de la AC şi Inter, nu am încotro şi urc în tribună.

Şi nu orice tribună! E chiar aceea unde se află şi cabinele de transmisie pentru crainicii reporteri, ba chiar şi camerele de luat vederea telespectatorilor. Deci acum vedem în poze cam din acelaşi unghi în care vedem şi la tv.

Mă întreb dacă nu cumva chiar în cabina asta a stat crainicul reporter al Radio România care a transmis meciul de pomină dintre Inter şi FC Braşov în septembrie 2001 (hei, e vorba de FC Brasov ăla adevărat, nu de imitaţia cea nereuşită care e azi prin liga a doua).
Au trecut doi ani de atunci, din păcate am fost leneş şi nu am scris imediat, poate descriam mai bine sentimentul pe care l-am avut stând, chiar şi degeaba, în acea tribună. Am discutat odată cu un bun prieten, care îmi spunea că el nu se uită cu toţi ochii atunci când vizitează un loc de vis (aşa cum e acum San Siro). El cunoaşte obiectivul respectiv din filme şi poze, nu are ce să vadă mai mult decât au fotografiat alţii. Dar simte că e acolo şi asta i se pare cel mai important. Şi un face nici poze, la ce bun? E internetul plin de poze artistice, perfecte din punct de vedere al meseriei de fotograf, iar ale lui ar fi palide imitaţii. Un am fost de acord cu el, aşa că am mai ciocnit împreună un pahar şi am rămas fiecare cu părerea lui. Din contră, eu cred că, oricât de proaste, pozele mele sunt în conştientul şi subconştientul meu o parte a vieţii mele, pe care (parte) o retrăiesc privindu-le şi povestind despre ele. Mai ales dacă se vede şi mutra mea în ele…

Nu mă goneşte nimeni din tribuna templului lui il calcio, dar ora e avansată şi trebuie să păşesc pe circuitul de vizitare, ce să fac.

Pătrund din nou pe sub tribune, printr-un tunel banal, ca pentru suporteri (sigur că microbiştii nu au valoarea fotbaliştilor!)

unde am ocazia să fotografiez de la bază unul dintre acele turnuri interesante care personalizează San Siro.

Da, unul dintre astea.

Apoi ajung într-un loc care îmi aduce dovada finală că San Siro e un templu, un lăcaş în care se înalţă osanale zeului Calcio: exact la iesire, cum e şi la Duomo sau la Catedral de Sevilla (sau oriunde) trebuie să treci prin magazinul de suveniruri. Înghit multe noduri văzând ce se vinde acolo (şi la ce preţuri), dar tot nu plec cu mâna goală: imparţial fiind, iau cu mine un fanion al AC Milan şi un pix şi o insignă de la Inter.

A fost o etapă faină a expediţiei noastre la Milano. Sigur că ar fi fost interesant să asistăm şi la un spectacol sportiv, dar, de, ca şi în cazul celuilalt templu, Teatro alla Scala, ne mulţumim doar cu scena şi decorul … Şi poate e bine că am apucat atunci să vizitez vechiul şi legendarul San Siro, pentru că gurile rele discută despre demolarea stadionului, care va fi înlocuit cu altul, mai trainic şi mai frumos.

Şi, cum spuneam, după doi ani, pe gazonul pe care l-am călcat şi eu, în 2019, au venit să se războiască ieri, 10 octombrie 2021, unii dintre fotbaliştii ăia ale căror tricouri rămân, apoi, exponate preţioase în muzeul San Siro. Invidios pe norocoşii care se aflau în tribune, am păstrat şi eu câteva imagini, care vin să completeze amintirile mele de atunci.

VA URMA