124. PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

PUNCT TERMINUS: AERODROMUL SĂULEŞTI (1)

Am mărturisit şi cu alte ocazii, de mulţi ani ne-am obişnuit să ne plănificăm unele călătorii şi vacanţe în funcţie de calendarul mitingurilor aviatice. 8 iulie fiind data încheierii printr-o astfel de manifestare a Campionatului Naţional de Acrobaţie de la Deva pe Aerodromul Săuleşti, am pregătit o expediţie în judeţul Hunedoara, având ca punct terminus Aeroclubul Deva, dar fără a evita obiective turistice de pe traseu. Sigur, zona Haţegului şi a Hunedoarei oferă multe, dar, ţinând seama de bugetul de timp destul de redus şi de meteo, am stabilit ca etape Castelul Corvinilor şi Cetatea Deva. Sarmisegetuza rămâne (din nou) pentru ocazia viitoare.

 Am mai străbătut şi cu  alte ocazii drumurile spre Aerodromul de lângă Deva, pornind, de cele mai multe, ori, dinspre Braşov, pe DN 1 şi continuând, după Sibiu, pe vechea şosea spre Timişoara, iar după apariţia noii autostrăzi cu denumire veche, am profitat de binefacerile progresului. De data asta, pornind de la Roşiori, am ales să trecem munţii prin Defileul Jiului, mizând pe pitorescul drumului dintre Târgu Jiu şi Simeria. Nu am greşit nici un pic, deşi am regretat niţel că nu am avut mai mult timp pentru a adăsta pe Vale sau prin oraşele traversate. Am avut un obiectiv clar: să ajungem la Hunedoara destul de devreme pentru a ne putea permite să luăm în linişte masa de prânz şi apoi să vizităm unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România: Castelul Corvinilor.

Nu am luat o piatră în gură la intrarea în Hunedoara, deşi era prima oară când ajungeam în oraşul de pe acea vale a Cernei. Am fi avut de unde, pentru că navigatorul Waze a ales un traseu presărat de şantiere, care au pus la grea încercare suspensiile Silverului. Şi ele şi restul maşinii au scăpat cu bine, iar Waze, săracu, a avut dreptate: a găsit un restaurant frumos şi spectaculos, pe malul Cernei, la două-trei sute de metri de Castel.

Am mâncat bine, deşi meniul consistent avea o denumire pompoasă nejustificată de (lipsa de) originalitate(a) reţetei. Dar am beneficiat de citronade frumos colorate. Denumirea înscrisă pe mese şi umbrele nu e indicată şoferilor …

De la masă am putut admira râul şi aluviunile sale, probabil că nu demult a trecut pe-acolo o viitură; totuşi, în afara albiei nu  se văd stricăciuni, din fericire.

Acum, cu forţe noi, asediem Castelul.

După părerea mea, drumurile de acces, cu maşina sau pe jos, nu sunt demne de monumentul din zare. O alee betonată, destul de comodă la prima vedere, are un şanţ săpat pe mijloc, pe toată lungimea sa, iar tehnicienii care ar trebui să completeze lucrarea par a fi în vacanţă.

De fapt, şi noi tot în vacanţă suntem acolo şi nu astfel de detalii ar trebui să ne strice buna dispoziţie. Tot Waze calculează o cale mai ocolită, dar la înderoata lui Silver. Găsim pentru maşină un locşor nu  departe de intrarea în incinta Castelului, ne uităm bine la cerul cam acoperit şi la umbrele … şi de decidem că nu merită să le mai cărăm şi pe astea.

Pornim, deci, asediul, înarmaţi cu telefonul în care am confirmarea că am plătit biletele de intrare, conform recomandărilor de pe siteurile de specialitate; adică am preferat să evităm coada la casele de bilete.

Da, am evitat-o cu succes, mai ales că la casă nu era nici un client. Am intrat, în schimb, într-un mic conflict cu turnicheţii de la intrarea pe galeria de acces. A intervenit un arbitru în uniformă de bodyguard, care, amabil, chiar fără să se uite la ecranul telefonului, mi-a zis că ar fi trebuit să primesc şi un cod de bare odată cu acea confirmare de plată online, cod care ar fi trebuit să îmi asigure, prin scanare, deschiderea turnichetului. Dar de, tehnica modernă … Şi omul a scos din buzunar un bilet tipărit, pe care mi l-a înmânat după ce l-a scanat. Norocul meu, l-am păstrat pentru colecţie.

Iată-ne, aşadar, pe galeria de acces la poarta castelului. Este momentul cel mai potrivit pentru a citi pe internet câte ceva despre istoria Monumentului, suplinind ghidul viu şi vorbitor care nu există. Sau care are treabă în altă parte.

Se vede fain si in zare

Se zice că prima construcţie ar fi fost un fel de castru, apărut prin secolul al XV-lea. Nişte ziduri groase, din piatră de calcar dolomitic, cu donjonuri, după modelul vestic. Iancu de Hunedoara, aşa cum am învăţat eu la şcoală, sau Ioan, cum este denumit acum, a iniţiat în secolul următor lucrări de dezvoltare a cetăţii. De fapt, ca multe alte construcţii foarte vechi, Castelul este într-o continuă restaurare şi reconstrucţie, chiar şi în zilele noastre. Din vremea tatălui lui Mathias Corvin datează, totuşi, aproape tot Castelul, cu turnurile, sălile şi camerele sale. Din istoric aflăm că avem să vizităm Turnurile: Toboşarilor, Capistrano, Pustiu, Buzdugan şi Nje Boisia, iar printre ele se află sălile Dietei, Cavalerilor, Domniţelor. Pe intrarea în unele săli am văzut nişte plăcuţe cu denumiri, dar turnurile, în afară de Nje Boisia, nu aveau  o astfel de plăcuţă. Încă o dată îmi exprim deziluzia provocată de lipsa unui ghid. Până la urmă, biletul de intrare este destul de scump, ar putea să-şi permită să plătească ghizi sau să ofere vizitatorilor câte-un audio ghid, aşa cum e în marile muzee şi edificii vizitabile din Europa.

Bine marcate şi datate sunt primele săli, din preajma porţii. E vorba de puşcărie (temniţă, cum scrie pe etichetă) şi sala de tortură. După cum se vede, utilarea este după ultimul răcnet (al condamnaţilor). Pe lângă utilajele pentru întins oase sau îngustat picioare, administratorii au adăugat şi un radiator electric care mai încălzeşte niţel atmosfera, chiar dacă suntem în iulie.

Ieşim în curte.

Apariţia deasupra Castelului a avionului (recent intrat în dotarea Aeroclubului României) D-EFFY (nu am telescop, dar ştiu că e cam singurul din ţară în culoarea aia şi … sigur nu mă înşel) mă îndeamnă să-l întreb pe un bodyguard aflat în apropiere dacă feudalii au aeroport la castel. Binenţeles că au, lângă  Deva, e uşor de găsit dacă vreau. Sigur că vreau, dar mâine.

Din curtea cu aspect de şantier a Castelului urcăm, pe rând, unde ne indică săgeţile. A, nu e vorba de indieni, ci de săgeţi indicatoare.

Vedem Bucătăria. Dotată corespunzător cu butoiaşe, putini, hârdaie, coşuri din nuiele, tot ce trebuie pentru aprovizionare şi conservarea alimentelor. Aşteptăm invitaţii. Masă şi scaune commode pentru gazde există şi sunt pregătite pentru ospăţ.

Dupa o masa copioasa, e necesara o siesta sanatoasa.

Ieşim din nou în curte, ca să urcăm la altă intrare. Ajungem deasupra capelei, unde se aude muzică religioasă; nu ne întâlnim cu nici un inchizitor, mai ales că Iancu (Ioan) nici nu plătea astfel de slujbaşi.

Apoi începem asaltul cel adevărat, spre etaje şi săli în curs de restaurare. Acum începe să se adeverească avertizarea de pe site, scările sunt înguste şi par greu de urcat, dar e vorba doar doar de claustrofobie. Sunt trepte ca toate treptele, unele cu balustrade şi apărători, e o plăcere să le urci, mai ales dacă te prefaci că nu te temi de înălţime.

Iar răsplata va fi, pe rând, Sala Dietei, plină cu schele şi un singur panou, dar şi priveliştea care se deschide din turnurile neobturate (turnul pătrat e protejat de o pânză aproape opacă, dar din galeriile celorlalte chiar putem obţine nişte poze frumoase).

Peisajul pe care îl vedem, surprinzător, e o Hunedoară si un castel ude (noi credeam ca n-o sa ploua ...). Nu e mai puţin impresionant, totuşi. Chiar dacă nu am cărat umbrelele cu noi.

Intrăm într-o sală care, în acel moment, găzduieşte o expoziţie etnografică. Admirăm şi studiem utilajele si costumele expuse, comparându-le cu cele mai familiare, din zona Teleormanului, când urechea ne este gâdilată în mod plăcut de o simfonie cunoscută. Am dreptate: orchestra este formată din patru motoare Lycoming AEIO-540-L1B5, sau patru avioane Extra care deja se îndepărtează de castel. Încerc să le prind in poză, dar sunt prea departe. Offff … ce poză frumoasă aş fi putut face, cu Şoimii României la verticala unui simbol al istoriei Românilor … Admirăm, totuşi, peisajul prin cele mai sigure creneluri şi ambrazuri. Coborâm, cu teama necesară, scările cele strâmte din lemn. Găsim obişnuita şi necesara fântână, care, ca şi la Bran, e o sursă mai mult de legendă decât de apă, apoi mai putem vizita săli de la parter rezervate unui lapidariu (ciudat termen pentru o expoziţie de statui sau fragmente de sculpturi) şi unei panoplii de armament, mai mult sau mai puţin medieval. Plouă. Ieşim din Castel cu gândul la umbrelele din portbagaj, dar e cald, ne putem permite câteva mii de picături de apă care coboară cu viteză dinspre nori. Până să urcăm în Silver avem timp să ne asigurăm necesarele suveniruri – magneţi şi ceşcute – iar o ultimă poză cu un castel sub ploaie nu poate fi ratată. Cineva m-a întrebat dacă a meritat să vizităm Castelul Huniazilor. Sigur că da. Nu mai spun că am ajuns acolo ca la un obiectiv secund în expediţia noastră, deci nu a fost decât o cheltuială tot secundară. Dar am văzut un monument istoric şi architectonic pe care nu îl egalează altul în România (şigur, mai există cetăţi şi castele medievale la noi, dar acesta este cel mai “occidental” nu numai prin aşezare geografică, ci şi prin stil architectonic – sigur, domină goticul, aşa cum se vede şi în pozele mele, dar influenţa locală este, de asemenea, pregnantă. O fi dintr-un fel de patriotism local? Mie, totuşi, mi se pare că tot castelul de la Bran e mai fain.

Ne îndreptăm spre Deva. E destul de devreme ca să ne putem caza acolo înainte de a porni la o explorare a reşedinţei de judeţ.