109. MILANO A PORTATA DI MANO de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (17)

Cam asta a fost vizita noastră, scurtă, la Milano. Urmează să părăsim oraşul, dar am văzut, în scurtul timp pe care l-am avut, tot ce ne propusesem. Scala, Domul, San Siro, Muzeul Tehnicii, Castello Sforzesco. Ştiu că am ratat “Cina cea de taină”, dar în perioada aia nu era accesibilă pentru vizitatori, cică era în proces de restaurare.

De-acum, un ne mai rămâne decât să ne gândim la o bună organizare a voiajului spre Roşiori.

Locurile la avionul Wizz de la 2125 hrs sunt rezervate, mai rămâne să ajungem la timp la aeroport. Iar pentru asta, trebuie să prindem un autocar spre Bergamo. Noi ştiam că traseul este deservit de autocarele Terravision, ceea ce am şi căutat în faţa monumentalei gări Centrale. Surpriza a fost că am găsit mai mulţi neni vânzători de bilete de autobuz pentru airport, încât ne-am mirat de ce la sosire am avut o singură variantă. Oricum, ca să fim siguri, am luat bilete la linia pe care o cunoşteam din experienţă. Vorba aia, am dat şapte euroi, dar măcar am ştiut că am scăpat de grija lor.

Între Milano şi Bergamo, călătoria a fost scurtă şi comodă la bordul unui autocar Iveco. Drumul de legătură e o autostradă cu câte cinci benzi pe sens, destul de aglomerată, după cum se vede.

La aeroport (autocarul a evitat cu grijă zona urbană a oraşului unde sălăşluieşte Atalanta), am coborât în apropiere de sectorul partenze. Am fotografiat maşina care ne-a adus, dar şi zona respectivă, cu zona de oprire “saluta & vai” (Kiss and Fly). Cred că a fost prima dată când am văzut semnalizată chestia asta.

Cu gândul că odată intraţi în terminal o să fim ca în cazarmă, cu interdicţie de a ieşi, am mai tras niţel de timp. Ca răsplată, au mai apărut două autobuze.

Terminalul, curat şi luminos ca noaptea. Fiind larg, nu e aglomeraţie decât la ghişeele de check-in. Găsim totuşi un motiv să schimbăm rapid locul de aşteptare. Lângă noi, pe bancă, un cetăţean tuşeşte cu mare poftă; el ştie de ce, suntem la Bergamo, dar e de abia noiembrie 2019, mai erau câteva luni până când oraşul să capete o nedorită şi tristă celebritate mondială.

Pentru că, în viaţă, totul soseşte până la urmă, a sosit şi momentul deschiderii ghişeului nostru de check in. Ne-am apropiat şi ne-am umplut urechile cu familiarul grai oltenesc al viitorilor colegi de zbor. Afişajul electronic arată şi ora de partenza, 21.25.

Dar … surpriza acum a apărut: cei din jur vorbeau cu voce tare despre un subiect care a devenit brusc interesant şi pentru noi: se zvonea că zborul nostru va avea o întârziere de câteva ore. Nu am crezut un astfel de zvon care nu era în avantajul nostru, mai ales ca tabela afişa, nonşalant, ora oficială, fără nici un fel de observaţii suplimentare. Şi nici flightradarul un avea o părere diferită. Nouă şi doujcinci, nene, lasă vrăjala!

Ajungem la ghişeu, iar acolo, supriză: facem o afacere mai bună decât în alte aeroporturi. Pe langă boarding pass, mai primim o hârtiută. Uite-aşa, să ne învăţăm minte altă dată să nu vrem să credem în zvonuri!

Deci, un mic delay de trei ore si jumătate. Deja îmi făceam problema în legătură cu ora sosirii la Craiova, unde ne aştepta maşina, dar nu eram sigur că şi funcţionarul de serviciu de la aeroclub ne aşteaptă cu aceeaşi plăcere în toiul nopţii. Şi mai era şi drumul până la Roşiori, dar şi obligaţia de serviciu de a intra în clasă la şapte jumate …

It can’t be helped, vorba românului, aşa că încercăm să ne organizăm cât mai plăcut plictiseala care urmează. Întâi facem o vizită, pe care o prelungim cât mai mult, prin prăvăliile duty free. Găsim cam aceleaşi chestii inutile pe care le-am văzut şi în alte aeroporturi. Inutile, inutile, dar datorită absenţei taxelor, mult mai scumpe decât la magazinele de suveniruri din zonele turistice.

Recunoaştem, în jurul nostru, câteva mutre pe care le văzusem şi la coada de la check in,  călători la fel de plictisiţi ca şi noi. Care, tot ca noi, caută o variantă pentru a folosi voucherul obţinut la ghişeu, în schimbul căruia ni se promisese un sandwich şi un suc.

Am încercat la câteva “localuri” locale, dar am fost refuzaţi, mai mult sau mai puţin politicos. Începusem să sper că voi păstra micile petice de hârtie pentru colecţiile mele de lucruri inutile, dar, ghinion, o cameriera ni le acceptă şi ne dă în schimb câte-o sticluţă de fanta. Sandwich?! Care sandwich? No, Signore, no sandwich, mi dispiace.

Sigur că am făcut apel la repertoriul meu folcloric despre cucurigi şi, din fericire, chelnăriţa respectivă nu era româncă. Sau, dacă era, i-a fost ruşine cu un astfel de compatriot, că nu a dat semne că ar fi înţeles ceva.

Ajunşi în sala de aşteptare, cu cel puţin două ore şi cincizeci şi cinci de minute prea devreme, începem să ne gândim la răzbunare.

Conştient că am un oarecare interes pentru transportul aerian, Yahoo îmi pune mereu în mail un răvaş de la o firmă de avocaţi specializată în jumulit companiile aeriene care îşi jumulesc clienţii. Mesajul este că aş putea obţine o despăgubire de cel puţin 300€ dacă zborul ar avea o întârziere la aterizare de măcar trei ore. Tabela de marcaj promite 3 ore şi 25 de minute. Perspectiva asta îmi dă de lucru pentru câteva minute, iar dialogul cu soţia mea, fiind personal, e ascultat cu atenţie de câţiva viitori tovarăşi de călătorie (de, nici ei un au altceva mai bun de făcut, aşa că îşi întind urechile). Mai port dialoguri şi prin mess cu alţi păţiţi, care chiar au primit o despăgubire de la linia aeriană care i-a întârziat. Deci, nu ne rămâne decât să cronometrăm în continuare; vorba filmului, “încercaţi-vă norocul!”.

Dar, totuşi, ce pretext ar putea găsi cei de la Wizz pentru o întârziere anunţată de trei ore jumate?! Avem timp destul, aşa că mă apuc să fac anchete.

Se pare că avionul Airbus A-320 care ar trebui să ne încarce ar fi un zbor din direcţia Suceava. Alt zbor Wizz un se vede pe tabele la o oră apropiată. Bun, atunci hai să vedem ce se întâmplă la Suceava. Flightradar 24 e prompt în a-mi livra informaţia că zborul de Bergamo, care ar fi trebuit să decoleze cu ani în urmă, încă nu e nici măcar planificat. Timpul trece încet şi pentru ceilalţi călători, aşa că nu mă mir când cineva mă întrebă de unde ştiu că avionul nostru încă nu există.

Afară plouă. Între bancheta pe care ne plictisim şi platforma aeroportului ne se află decât un mare geam panoramic, iar vederea ne ajută să ne mai alungăm plictisul. Mai un avion, mai alt avion, mai o schimbare de imagine, mai o legătură făcută cu ajutorul flightradar, datorită căruia le urăm călătorie plăcută celor care decolează spre tot felul de destinaţii … fericiţii.

La un moment dat mă hotărăsc să îl deranjez pe prietenul meu, Cătălin, aducător de ploaie şi de vreme bună pe aeroportul lui Ştefan cel Mare, de la Suceava. Surprinzător, Cătălin îmi răspunde imediat. E de serviciu şi deţine informaţii preţioase. Avionul care trebuia să unească Bucovina cu Lombardia a suferit un mic accident (bird strike) la aterizare pe Suceava şi a devenit indisponibil. Biata pasăre care s-a pus cu el a devenit istorie pentru neamul păsăresc, dar Airbusul va zbura din nou peste câteva zile.

Oups! Deci ne oferă ăştia azil politic la Bergamo, sau cum? Nu, stai liniştit, deja un avion a fost adus de la Cluj şi tocmai a fost încărcat cu pasageri. Eşti sigur? Afirmativ. Şi uite dovada: avionul deja rulează către pistă.

(foto: Cătălin Cocârlă)

(foto: Cătălin Cocârlă)

Ce mişto, e ora 2215 (ora Italiei), Lima Yankee Echo a părăsit solul Sucevei şi are toate şansele să ajungă la timp la Bergamo pentru a putea decola înapoi la ora fixată pe tabele, deci la mai mult de trei ore faţă de cea de pe graficele iniţiale. Ne îmbogăţim. Desi conditiile de zbor par cele mai bune din lume.

Afară plouă, plouă, iar în jurul nostru se adună lume nouă, nouă.  Mai mulţi români au aflat că eu am mijloacele tehnice de a urmări zborul autobuzului aerian şi se fixează în stand by pe lângă noi, cu speranţa ca aşa LYE va ajunge mai devreme. Avionul survolează Ardealul, iese din România şi … ce să mai ajungă la timp, că face un ocol mare spre sud. O căuta vreme mai caldă, cine ştie. Ce mai contează, bine că se apropie şi că depăşeşte cele trei ore.

Uite-l, aterizează la aproximativ 0010 hrs. Tabela încă nu anunţă nimic, ceea ce îi face pe numeroşii mei prieteni să îşi piardă interesul pentru tehnologie şi să se adune la fereastră … unde se vede tot nimic.

Tot datorită mie şi-au recăpătat optimismul; sunt primul care vede schimbarea afişajului şi anunţarea aterizării zborului de la Suceava. Nimic nou legat de cel de Craiova, un încă … sau da, se reconfirmă 0050 hrs ca oră a decolării.

De data asta sunt rămas în urmă. Cineva a primit înaintea mea informaţia că se permite adunarea la poarta de îmbarcare, iar oltenii noştri o iau la fugă, cu căţel şi purcel … ba un, cu copii şi bagaje. Îi urmăm şi noi, în pas de plimbare, până la uşa care ne blochează avântul. 0030, încă stăm lângă uşă.

0040, grupul de călători năvăleşte într-un autobuz care depăşeşte viteza sunetului, transportându-ne la avion.

Aşteptarea a luat sfârşit, urmează asaltul la porţile din faţă şi din spate ale lui LYE, în care domneşte o atmosferă încărcată, însoţitoarele de zbor un au avut timp să aerisească salonul pasagerilor. Niciodată nu am văzut un boarding să se facă mai rapid, ai fi zis că se fuge de pe un aeroport ameninţat. Pasagerii încă nu s-au aşezat toţi, nici spectacolul însoţitoarelor un a început încă, dar avionul se pune în mişcare. Instructajul pentru evacuarea rapidă are loc în timp ce vocea coamdantului deja anunţă “clear for take off”. Mă uit la ceas, e 0048.

De obicei, ritualul la bordul avioanelor Wizz cuprinde o tură cu cărucioarele cu sandwichuri şi băuturi, apoi una cu obiecte scumpe şi inutile (mai puţin machetele de A-320 şi A-321). De data asta, bietele stewardese nu au mai făcut nici un fel de comerţ, în schimb piloţii au biciuit cu forţă motoarele, probabil voiau şi ei, săracii, să scape odată. Potrivit biletului de călătorie, zborul trebuia să dureze trei ore fix. Nu ştiu, poate împins de vânt, avionul a zburat mult mai repede, astfel încât a recuperat o parte din prea lunga întârziere produsă de bird strike. Aterizare lină, rulaj rapid pe pista întunecată, avionul opreşte şi motoarele se sting, adică zborul s-a încheiat. Mă uit la ceas: întârzierea faţă de ora oficială este exact de două ore şi cincizeci şi nouă de minute!

Adio despăgubire!

Cu alte cuvinte, am întârziat fără folos …

Debarcare, security, deplasare rapidă până la poarta Aeroclubului, discuţia scurtă, dar prietenoasă cu paznicul, care nu pare nici surprins, nici supărat că la patru dimineaţa vin să-mi recuperez Mercedesul din curtea lui, drumul până la Roşiori (început cu mult optimism şi cu o viteză normală pe centura Craiovei, continuat cu viteza melcului de la Caracal încolo, când maşina cred că s-a condus singură, şoferul fiind quasi adormit, iar la 0730 hrs eram în clasă.

O călătorie frumoasă, cu amintiri interesante şi care, din cauza bolii nenorocite care a invadat Terra a rămas până acum fără urmare. Aşadar, cel puţin deocamdată …

SFÂRŞIT

Sau … va urma altceva.