DE LA GORJ, COANE (2)
Mânaţi de curiozitate, dupӑ terminarea slujbei de la
mӑnӑstire am decis sӑ mergem sӑ vizitӑm şi Cheile Olteţului, al cӑror peisaj ne
vrӑjise deja ochii încӑ de la intrarea în comuna Polovragi. Racheta Roşie, la fel
de curioasӑ şi nerӑbdӑtoare ca şi noi, nu a aşteptat decât sӑ vadӑ cheia de
contact şi a şi zbughit-o în zona aceea de relief carstic interesant şi
ameninţӑtor în acelaşi timp.
Drumul (forestier, pavat cu bune intenţii) merge pe lângӑ
gardul de incintӑ al lӑcaşului mӑnӑstiresc, apoi pe malul gârlei, aşa cum s-ar
fi vӑzut în pozele frumoase realizate cu camera Canon pe un card de memorie
care … mai bine sӑ nu insist (l-am formatat, renunţând la câteva sute de
imagini care nu se lӑsau citite cu nici un calculator de pe nici un device de
citire a cardurilor). Norocul este cӑ back up-ul, adicӑ Ifonul din dotare, a
funcţionat perfect şi pentru a captura şi pentru a descӑrca poze.
Dacӑ tot nu prea pot arӑta material iconografic despre
peisajele însorite ale Gorjului, de ce sӑ nu discutӑm despre ceea ce pot arӑta:
peisajele întunecate ale aceleiaşi geografii.
Discutӑm, aşadar, despre Peştera Polovragi. Cu câteva luni
mai devreme, vizitasem marea peşterӑ St. Michael, de pe Gibraltar,
spectaculoasӑ şi coloratӑ, aşa cum am prezentat-o şi aici, acum câteva
episoade. Pӑi cum, vedem noi St. Michael’s şi nu cunoaştem încӑ Zalmoxe’s? E
timpul sӑ ne completӑm cultura generalӑ şi cunoştinţele concrete despre
speologie.
Ca date tehnice, peştera de pe muntele Cӑpӑţânii se aflӑ la
o altitudine de 670 m de la nivelul mӑrii şi 20 m de la nivelul râului (Olteţ).
Are o lungime teoreticӑ (atestatӑ de cercetӑtori) de vreo 10 kilometri, dar
lungimea practicӑ (atestatӑ de vizitatori) este de doar 800 m. Ca date
legendare, grota ar fi servit ca adӑpost pentru divinitatea dacilor, Zalmoxe,
al cӑrei tron este, desigur, o formӑ de relief din interior. Ca date
semilegendare şi semiistorice, tot în grota asta s-ar fi adӑpostit femeile şi
copiii dacilor în vremuri de rӑstrişte.
Intrarea se face dinspre drumul accesibil şi pentru maşini
(noi am lӑsat Racheta sӑ aştepte într-un fel de parcare, la câteva sute de
metri de poarta peşterii) printr-o boltӑ foarte mare, pӑzitӑ de o poartӑ din
fier gorjat … pardon, forjat … şi de un nene, care îmi alimenteazӑ colecţia cu
douӑ bilete a câte zece lei. Îmi pune în vedere sӑ parcurg în vitezӑ mare prima
parte a galeriei, ca sӑ prind grupul care de abia intrase şi cu asta ne luӑm la
revedere.
Binenţeles cӑ nu i-am urmat sfatul de a alerga prin peşterӑ.
Da, am ratat discursul culturalizator al ghidului, dar am putut face toate
pozele pe care le-a acceptat bateria telefonului meu şi a lanternei pe care
mi-o montasem pe frunte (habar –am de ce am luat lanterna de acasӑ, nu mӑ
gândisem sӑ devin speolog de ocazie). De aceea, pentru cӑ tot nu am putut afla
unde e scaunul lui Zamolxe sau cuptorul pentru prelucrarea plantei numitӑ de
daci “povragӑ”, compensez cu frumuseţea întunecatӑ a reliefului subteran,
format prin binecunoscuta tehnicӑ folositӑ de Dumnezeu: apa, care strabate
straturi geologice pline de tot felul de sӑruri minerale, pe care le dizolvӑ, vine
şi depune acele sӑruri de calciu, siliciu şi fer sub formӑ de stalactite şi
stalagmite, spre încântarea vizitatorilor. Am selectat doar aproximativ o sutӑ
de poze, suficient pentru a demonstra oricui cӑ peştera a meritat a fi
vizitatӑ.
La un moment dat m-am întâlnit cu câteva zeci de persoane
care se deplasau în sens invers faţӑ de mine. Nu m-a întrebat nimeni nimic,
deci nu aş putea spune cu certitudine cӑ una dintre ele era ghidul. Apoi am
mers tot singurel, aventurier ca în romanele lui Jules Verne, pânӑ când printre
stalagmite am vӑzut şi inevitabilul exponat care anunţa sfârşitul lumii
vizitabile. Asta e.
Am refӑcut cӑlӑtoria de 800 de metri în sens invers, la fel
de singur şi nederanjat nici mӑcar de lilieci (deşi se cunoaşte existenţa unei
colonii numeroase de şoareci înaripaţi prin subteranul ӑsta, eu nu am vӑzut
nici unul şi nici nu i-am auzit ţipând). De abia la ieşire am vӑzut cum se
formeazӑ un nou grup de vizitatori, dar nici la luminӑ nu m-a întrebat nici un
ghid cine sunt şi ce intenţii am.
Ca o concluzie, pentru cӑ mai sus am pomenit Saint Michael’
Cave: acum, dupӑ ce le-am vizitat pe amândouӑ, o sӑ spun de ce o prefer pe cea
din Muntele Cӑpӑţânii: Mai întâi, pentru cӑ e la noi, e a noastrӑ. Apoi, pentru
cӑ iluminatul ӑsta primitiv pune mai bine în valoare adevӑrata frumuseţe şi
valoare a peşterii. Asta e peşterӑ, nu sala aia imensӑ, iluminatӑ cu o orgӑ de
lumini …
Afarӑ e soare, pe drumul prӑfuit trec o mulţime de maşini, dare
eu aleg o coborâre în abis, adicӑ pânӑ la nivelul pârâului Olteţ, de unde am
putut face câteva fotografii minunate … şi formatate. Am salvat, totuşi, douӑ
imagini sugestive în ifon. Frumos peisaj …
Racheta roşie a admirat şi ea defileul, iar acum e gata sӑ porneascӑ în cӑutarea unei noi aventuri.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu