EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (2)

Málaga. O denumire geograficӑ pe care am aflat-o încӑ din copilӑrie, din lecturi, din auzite … cine mai ştie. Era legatӑ de un vin roşu şi dulce, care se gӑsea şi prin alimentarele Braşovului. Parcӑ îmi amintesc cӑ am bӑut şi eu odatӑ o gurӑ, ca medicament, dar nu mai ştiu cu ce pretext.

Localitatea care poartӑ denumirea asta pare sӑ fie extrem de veche. Istoria a consemnat-o acum vreo trei mii de ani, iar de atunci încoace a avut parte de multe peripeţii. Multe dintre aventurile astea au lӑsat urme sub formӑ de ruine şi monumente, numai bune sӑ fie vizitate de turişti. Altele sunt pӑstrate ca documente sau obiecte pӑstrate în numeroase muzee.

Aşa cӑ … hai sӑ vedem ce se poate vedea, sӑ auzim ce se poate asculta, sӑ mirosim, gustӑm, pipӑim ceea ce se preteazӑ la astfel de simţuri. Iar restul, nu ne rӑmâne decât sӑ ne imaginӑm.

Ca de fiecare datӑ, lecţiile ne sunt fӑcute. Cei care se ocupӑ de bunӑstarea turiştilor au fӑcut un site extrem de folositor, în care planificӑ, ştiinţific, fӑrӑ a face şi ierarhii, posibilele şi necesarele vizite. Aşa cӑ avem în portofoliu o serie de fişe privitoare la fiecare obiectiv, cu amplasament, acces şi timp de vizitӑ calculate pentru fiecare.

Dupӑ un principiu jurnalistic, acela care spune cӑ o informaţie trebuie verificatӑ din mai multe surse, înainte de a ieşi pe uşa hotelului o ţinem de vorbӑ pe fata de la recepţie. Biata de ea, dupӑ ce înţelege, din spusele mele şi din realitate, cӑ nu prea ştiu sӑ comunic pe limba ei, acceptӑ dialogul într-un fel de patois, cu replici când în englezӑ, când în spaniolӑ, când în linii pe hartӑ. Pentru cӑ e foarte devreme şi peste tot e închis, alegem sӑ începem cu Calle Larios, aflatӑ, din câte se pare, la câteva sute de metri de Casual del Mar şi la care accesul e cât se poate de simplu: nu avem decât sӑ urmӑm linia desenatӑ pe hartӑ de cӑtre recepţionerӑ.

Prima imagine de zi a Málagӑi este o bisericӑ mare, chiar vis-à-vis.

O trecem pe lista de prioritӑţi, dar o luӑm la dreapta, pe Avenida Aurora cӑtre centru, mergând pe urma pixului. Primul colţ, prima haltӑ, pentru cӑ palmierii sunt prea frumoşi la ora asta ca sӑ-i lӑsӑm pentru altӑ orӑ.

Am parcurs deja vreo sutӑ de metri şi am putut observa cӑ traficul este destul de dens, pe lângӑ noi trec, în sens unic, o mulţime de autobuze, majoritatea cu afişajul “Paseo del Parque” (ce o fi aia?). Deocamdatӑ, ne oprim la prima intersecţie, semaforul e pe roşu şi semnificaţia lui nu poate fi ignoratӑ, pentru cӑ existӑ şi un supraveghetor.

Traversӑm Pasillo del Matador şi ne pomenim pe malul unui fel de canal, care ar semӑna cu vechiul bazin de retenţie de pe strada Mihai Viteazu din Braşov.

Atâta doar cӑ aici e un canal frumos îndiguit, care spre dreapta merge pânӑ în Mediterana, iar în stânga se transformӑ în aparcamiento. E vorba de Guadalmedina, dâra albastrӑ pe care o remarcasem încӑ de când ne fӑceam temele cu ajutorul hӑrţilor.

Traversӑm canalul pe Puente de la Misericordia,

iar pe malul celӑlalt ne înscriem pe Avenida Colón, unde abundӑ autobuzele, palmierii şi maşinile nasoale.

Apoi Alameda Principal, de-a lungul unui şantier plin de zgomot şi de praf, probabil traseul metroului aflat încӑ în durerile facerii.

Plaza de la Marina e un loc unde nu poţi sӑ nu te opreşti. O deschidere largӑ, mӑrginitӑ în dreapta de cheul portului, iar în stânga de Alameda Pricipal, unde se aflӑ şi ambalajul unui monument.

Ne oprim pentru poze, impresionaţi de amestecul de stiluri arhitectonice care caracterizeazӑ locul. O pereche de coloane marcheazӑ întrarea în port, în parc, în promenadӑ, într-o estacion de autobuses interurbane (pe cutiile pentru traseu citim denumiri ale staţiunilor de pe Costa del Sol) şi în chioşcul unde se vând bilete la marea roatӑ de bicicletӑ (10 euro)(biletul, nu roata).

A, da, acolo undeva este şi un punct de informare turisticӑ (nu-l cӑutӑm, suntem deja destul de bine informaţi), staţia de trӑsuri şi staţia de hop on-hop off. Multe se adunӑ lângӑ pavajul ӑla exagerat de curat.

Acum hai sӑ vizitӑm Calle Larios. Ştim cӑ este un fel de arterӑ comercialӑ, în jurul cӑreia se dezvoltӑ tot traficul turistic al oraşului. Este pӑzitӑ, la capӑtul dinspre Alameda Principal, de ceea ce pare o statuie – şi pe hartӑ scrie cӑ e chiar o statuie, ridicatӑ în onoarea Marchizului Larios.

Mai precis, Manuel Domingo Larios y Larios, Marqués de Larios (şi atât), un mare capitalist din secolul 19 (1836-1895). Printre alte mari contribuţii la bunӑstarea oraşului, Larios a avut şi ideea, pe care tot el a pus-o in practicӑ, de a construi Calle Larios. A doua idee, nu ştiu a cui, aceea de a construi un monument în memoria lui Larios, a fost adusӑ la viaţӑ de cӑtre unul, Mariano Benlliure, care, dacӑ nu ar fi fost, ar fi devenit (cu lucrarea asta) cel mai bun sculptor malaguen al epocii. Nu pot descrie statuia, ci doar husa de cârpӑ cu care este învelitӑ, iar asta mi se pare banal (e al doilea monument, dupӑ Colonne Vendôme, cӑruia îi admirӑm husa …).

Pӑşim pe strada marchizului. Prima chestie care atrage atenţia e tavanul electric, care aminteşte de cel de pe Republicii, de la Braşov. Totuşi, ӑsta pare solid şi definitiv, nu doar hivernal.

A doua remarcӑ. Pavajul, din ce piatrӑ o fi el, e atât de curat şi lucios încât, vorba tovarӑşului sergent de la armata de la Corbu, îţi poţi pieptӑna mustaţa în el. Precaut cum sunt eu, îi încerc aderenţa, ştiind cӑ nu am cauciucuri de iarnӑ; nu alunec! Încӑ o datӑ: oare ce piatrӑ o fi?!

A treia remarcӑ, pe care o facem citind denumirile magazinelor. Dacӑ nu am şti cӑ suntem pe Calle Larios, am putea sӑ ne suspectӑm cӑ iar colindӑm prin vreun mall din patria noastrӑ. În afarӑ de denumirile turceşti, care abundӑ pe la noi dar acolo lipsesc (or fi înlocuite cu alte, arabe?), recunoaştem aceiaşi negustori de faimӑ internaţionalӑ, aceleaşi mӑrfuri (aproximativ, probabil cӑ pentru Spania sunt fabricate cu alt simţ de rӑspundere), dar nu şi aceleaşi preţuri. Aici sunt mult mai mici, dacӑ ne luӑm dupӑ cifre, dar mult mai mari, dacӑ ne luӑm dupӑ denumirea monedei.

Dacӑ statuia lui nenea marchizu’ e ascunsӑ sub husӑ, la jumӑtatea strӑzii ne întâlnim cu un monument interesant.

La prima vedere, seamӑnӑ cu un dispozitiv pentru amararea vapoarelor la digul din Mangalia. La a doua vedere, ajung la concluzia cӑ ar putea fi aşa ceva, sau altceva, ori ceva cu totul diferit de orice.

Depinde de punctul de vedere, aşa cum recunoaşte şi autorul, Tony Cragg, care a consumat bronzul în 2003.

În majoritate, prӑvӑliile de pe Republicii asta sunt închise, iar lumea, obişnuitӑ cu decorul, trece pe-aici citind ziarul. Semn cӑ trebuie sӑ mergem mai departe.