9. ПЪТ НА ЮГ ОТ VAMA VECHE (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

Un cântec vechi, care acum vreo 40 de ani anunţa începerea şcolii în interpretarea Nanei Mouskuri şi a lui Harry Belafonte, spunea cam aşa: Deep in December it’s nice to remember (la, la, la) the life in September. Dacӑ adӑugӑm o lunӑ la fiecare capӑt al intervalului, putem parafraza, dar, sigur,fӑrӑ a mai încerca o versificare: ce fain e în ianuarie sӑ revezi pozele fӑcute în august!

De fapt, eu vreau acum, în ianuarie 2019, sӑ ne uitӑm la nişte poze fӑcute în august 2017 şi august 2018. Subiectul lor: Dobrogea de la sud de graniţa româno-bulgarӑ.

Binenţeles cӑ ambele cӑlӑtorii au fost corelate cu participarea noastrӑ la Aeromania, adicӑ cel mai valabil pretext pentru a cӑlӑtori spre litoralul Mӑrii Negre. De la Eforie sud, cel mai apropiat şi adecvat loc de cazare pentru nişte aeromaniaci, frontiera cu Bulgaria nu e departe, iar a-i sӑri gardul e, în zilele noastre, cel mai uşor lucru. Singura condiţie e sӑ ai rӑbdare pânӑ se decide un poliţist de frontierӑ sӑ arunce o privire scârbitӑ pe CI-urile oamenilor, ceea ce, în cazul nostru nu a durat chiar aşa de mult, pentru cӑ erau trei maşini adunate pe fir (eu o conduceam pe a treia, am avut noroc). A doua condiţie ar fi (este!) sӑ faci o oprire imediat dupӑ clӑdirile oficiale, unde gӑseşti o parcare largӑ, iar în stânga ei o gheretӑ cu vânzӑtori de abţibilde, aka taxa de drum. Cam 30 de lei costӑ unul potrivit pentru Racheta Roşie, care l-a arborat cu mândrie pentru urmӑtoarele câteva luni (valabilitatea a fost o sӑptӑmânӑ, dar nu mai am putut sӑ-l dezlipesc …)

Şoseaua care strӑbate primele sate bulgӑreşti e mai proastӑ decât cea care strӑbӑtuse ultimele sate româneşti, iar peisajul e banal.

Singura atracţie o constituie numeroasele elici. Astea se învât cu convingere patrioticӑ, dar degeaba, nu reuşesc sӑ îşi ia zborul. Le-am vӑzut doi ani la rând exact în aceleaşi locuri.

A, sau or fi ventilatoare? Adicӑ sӑ aibӑ bulgarii aer condiţionat în Dobrogea lor? Aşa s-ar explica de ce atâţia turişti români preferӑ sӑ îşi petreacӑ vacanţa acolo ….

Existӑ indicatoare şi giratoare, deci nu ne simţim chiar strӑini prin Bulgarie strӑinӑ, iar bifurcaţia spre Balcik, pe care o cӑutam noi, e vizibilӑ şi cu ochii liberi, nu numai cu ei în telefonul navigator. Totuşi, la un moment dat, vizibilitatea îţi oferӑ o surprizӑ interesantӑ: un drum şi mai prost decât prost, în coborâre abruptӑ, care şerpuieşte printre buruieni. Începem sӑ ne îndoim de capacitatea inteligenţei electronice a lui waze, dar, pentru cӑ începe sӑ se prevadӑ albastrul mӑrii, continuӑm sӑ plonjӑm cu curaj. Ştiu cӑ am plӑcuţe noi de frânӑ, aşadar nu risc (mai) nimic.

Într-adevӑr, câteva zeci de gropi mai târziu, pӑtrundem în localitatea Balcik. Nu ştiu ce ne aşteptam sӑ vedem, dar nu e nimic interesant de notat pânӑ la apropierea de plajӑ.

Iar acolo, nu ne rӑmâne decât sӑ ne orientӑm. Ştim exact ce vrem, iar peisajul marin e destul de simplu de rezolvat, soluţia ecuaţiei se vede deja spre sud. Mai rӑmâne sӑ îi gӑsim o iesle frumoasei noastre Rachete roşii, ca sӑ aibӑ rӑbdare sӑ ne aştepte – şi gӑsim o parcare largӑ şi destul de liberӑ, unde legӑm calul şi pornim la atacul terestru.

Plajӑ … cred cӑ am cam exagerat. De fapt, e marginea mӑrii (sau a uscatului), marcatӑ de o colecţie de stabilopozi.

Se vede cӑ Balcikul nu duce lipsӑ de romantici. Pӑi de, unii fac graffiti pe trenuri, alţii cioplesc floricele pe “colţii babei”. Fiecare cu pӑsӑrica lui.

De fapt, da, chiar, pӑsӑrica nu e departe.

Flori, sare şi piper. Cine şi-ar dori mai mult?

Castelul Balcikului, obiectivul pe care încercӑm noi sӑ atingem, se profileazӑ în apropiere.

Sigur cӑ ne-am fӑcut lecţiile, ca de obicei, iar accesul nu ne va fi greu. Ştim cât costӑ biletele şi avem lovele (levele!) la îndemânӑ. Iar casa de bilete e o instituţie în cel mai pur stil balkanic (ştiu cӑ e o expresie fumatӑ, dar se potriveşte, nu o pot evita). Chiar lângӑ o poartӑ pe care scrie вход se aflӑ o mӑsuţӑ pliantӑ, iar în spatele ei douӑ tantii bulgӑroaice grase. Pe masӑ câteva cutii de carton. Clar, o sӑ ne descurcӑm uşor cu ele (credeam). De unde …

Cea mai grasӑ dintre cele douӑ grase (probabil cӑ era şefa, fiind o persoanӑ cu greutate) ne ascultӑ cum apreciem frumuseţea monumentului din spatele ei (în limba românӑ), iar apoi cum îi cerem douӑ bilete (în limba românӑ, ştiind noi cӑ lumea din regiunea aia vorbeşte româneşte). Nu dӑ, totuşi, semne cӑ ar înţelege ce vrem, cu toate cӑ nu puteam sӑ îi cerem decât bilete de acces şi îi întindeam şi banii necesari. A, da? Noi stai puţin. Am repetat dorinţa de a cumpӑra bilete, folosind pe rând, limba francezӑ, englezӑ, italianӑ, spaniolӑ şi, la final, chiar şi bulgara. Recunosc cӑ bulgara mea nu se comparӑ cu a ei, dar cât sӑ cer douӑ bilete, expresie învӑţatӑ şi repetatӑ în ajun, mӑ pricepeam. Reacţia grasei şefe a fost sӑ se întoarcӑ spre grasa subalternӑ şi sӑ o înveţe: rumânski! Aha, deci, pânӑ la urmӑ tot a priceput ceva!

Am obţinut şi biletele necesare (ciudat, un ansamblu de douӑ bilete, total 6 leva) pe care apoi tot ea, şefa, a încercat sӑ mi le verifice dar m-am temut cӑ mi le-ar putea rupe, dupӑ obiceiul controlorilor din toate lumile, iar eu voiam sӑ le pӑstrez pentu colecţie. Şi am reuşit, bӑgând totul în buzunar. De data asta m-am prefӑcut eu cӑ nu pricep ce vrea.

Acuma bilete avem, hartӑ avem, ne-a livrat-o grasa odatӑ cu biletele, obiectivul strategic este marcat cu litere mari pe desen (celelalte obiective sunt doar numerotate şi detaliate pe verso), deci ne putem încumeta sӑ escaladӑm scara abruptӑ care duce la castel.

Aşadar, LA ATAC, URA!