7. C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (7) de Mihai-Athanasie Petrescu

Nu o datӑ, ba chiar de nenumӑrate ori, mi s-a întâmplat sӑ stau prin vreo garӑ şi sӑ pierd vremea aşteptând ora de plecare cu trenul. Nu cred cӑ sunt original în gândire dacӑ spun cӑ de fiecare datӑ m-am plictisit foarte tare şi m-am uitat din douӑ-n douӑ minute la ceas, ba l-am dus şi la ureche sӑ mӑ conving cӑ merge (chiar şi cu smartwatch-ul am fӑcut aşa).

De data asta recunosc cӑ m-am simţit cuprins de nerӑbdare numai în ultimele minute, adicӑ dupӑ ce ne-am urcat în vagonul  9 şi am aşteptat ţignalul conductorului. Deliberat ne-am orientat la acel vagon-terasӑ, unde eram siguri de funcţionarea perfectӑ  a aerului condiţionat şi, în plus, eram feriţi şi de fumul locomotivei Maybach (remarcasem încӑ din vremurile când manevra prin incintӑ cӑ nu ar putea trece de o inspecţie tehnicӑ la RAR).

Cu mult înainte de start, un tânӑr şi chipeş “naş” a întrebat de bilete. Dupӑ discuţia foarte amicalӑ cu el am regretat (în glumӑ, desigur, aşa cum ne rӑspunsese şi el) cӑ ne-am cumpӑrat bilete; mi-a spus cӑ am fi putut negocia … Da, dar dacӑ mergeam “cu naşu’, ce mai puneam eu la colecţia mea de bilete de tren? Mutra simpaticӑ a tânӑrului?

Traseul mocӑniţei de la Vişeu urcӑ şi coboarӑ paralel cu râul Vaser, chestie de vreo 46 de kilometri. Un tren obişnuit, cu bilet cumpӑrat la casӑ, nu acoperӑ decât aproape jumӑtate din lungimea liniei, dar ӑia cu bani de aruncat pot opta pentru drezine sau trenuri “charter” (da, aşa scrie în ofertӑ), cu care pot rula pe distanţa doritӑ, în  limita posibilitӑţilor. Biletul nostru e valabil pentru numai 22 km, adicӑ pânӑ la staţia Paltin, amenajatӑ ca terminus. Mai exact, vreo 8 km de cale prin zona civilizatӑ, locuitӑ sau rezervatӑ cazӑrii turiştilor, iar restul – sӑlbӑticie, adicӑ râu, munte, pӑdure. Eventual şi vreo poterӑ de la poliţia de frontierӑ, pentru cӑ linia, cum se vede şi pe hartӑ, e foarte aproape de graniţa cu Ukraina – ceea ce presupune cӑ orice turist trebuie sӑ poatӑ dovedi, pe loc, cine e şi ce vrea, riscând, altfel, sӑ dovedeascӑ acelaşi lucru, dar în mediu diferit. Tot sӑlbatic, dar altfel.

(sursa documentare: www.cffviseu.com)

Asta era teoria. Acum rӑmâne de aplicat în practicӑ.

Cu zgomot mare,produs de dieselul locomotivei, de ţignalul ei rӑguşit (din cauza fumului desigur), de sistemele de prindere ale vagoanelor, de roţi şi, acoperindu-le pe toate, de chiotele pasagerilor, trenul se pune în mişcare. Mai întâi strӑbate, cu vitezӑ redusӑ, curtea deja cunoscutӑ explorata timp de peste douӑ ore, apoi trece pe lângӑ depourile de locomotive şi vagoane, unde putem vedea încӑ vreo câteva  obiecte de colecţie, dar şi o flotӑ numeroasӑ de drezine Ford Tranzit, apoi scapӑ pe contraatac şi ajunge la viteza lui de croazierӑ, adicӑ aprximativ opt km/h. E o vitezӑ care, pe liniile CFR sau orice alt CF ar atrage înjurӑturile cӑlӑtorilor – sunt sigur cӑ şi ale ceferiştilor – dar aici … hai sӑ ascultӑm glasul roţilor de tren, cred cӑ nici vocea Margaretei Pâslaru nu îl descrie mai frumos.

Cum spuneam, 22,6 km de drum cu trenul şi, vorba aia, we have the whole day. Lumea priveşte încântatӑ la peisajul înconjurӑtor: case de locuit, pensiuni turistice, o bisericӑ, poduri pe frânghie, grӑdini, camioane Tatra …  şi Vaserul, al cӑrui susur este, din pӑcate, acoperit de zdrӑngӑnitul inegalabil al fierului rulant.

Nu am numӑrat kilometrii şi nici pe waze nu l-am pus la muncӑ de data asta, dar am putut vedea cu ochelarii liberi cum, dintr-o datӑ, construcţiile fӑcute de oameni fac loc celor pe care mâna omului nu a pus niciodatӑ piciorul. Pӑdurea, pe care silvicultorii încearcӑ sӑ o menţinӑ vie, înlocuind ceea ce distrug exploatatorii silvici; Munţii, mai mult sau mai puţin stâncoşi, dar impunӑtori; Şi aceeaşi gârlӑ care, sigur, susurӑ, sau clipoceşte, sau ea ştie ce face, cӑ oricum nu se aude.

Pentru a contracara oboseala lungii cӑlӑtorii, trenul opreşte, potrivit orarului, în gӑrile de pe traseu. Staţiile sunt plasate strategic, în locuri unde pasagerii pot coborî fӑrӑ riscul de a fi cӑlcaţi de maşini, dar nici nu se îneacӑ în râul de munte. Cel mult ar putea sӑ-i mӑnânce vreun urs, sau râs sau cine ştie ce altӑ sӑlbaticiune, dar, având în vedere frumuseţea locurilor, cred cӑ meritӑ.

De fapt, în gӑrile mai importante, pe lângӑ o cabinӑ din lemn cu destinaţie special (mӑ întreb cum or fi tras (ca au tras!) apӑ şi canalizare pânӑ acolo), specialiştii CFF au amenajat şi câte un bӑruleţ, unde gӑseşti chiar şi cafea fierbinte sau rӑcoritoare reci. Cafeaua e ea cum e, dar pӑharu’din carton în care e servitӑ meritӑ a fi cumpӑrat: e decorat cu imaginea mocӑniţei şi e bun pentru vreo colecţie (dacӑ reuşeşti sӑ-l salvezi de la deformare în timpul defluirii).

Din garӑ-n garӑ, ajungem şi într-un loc unde existӑ riscul unui sabotaj din partea japonezilor, care sunt geloşi pe mocӑniţa noastrӑ şi vor s-o deraieze. Dar, pentru cӑ toatӑ lumea e conştientӑ de riscul ӑsta, sabotorii nu îndrӑznesc sӑ se apropie.

Aşa cum se întâmplӑ pe orice magistralӑ de cale feratӑ şi indiferent cu ce tren cӑlӑtoreşti, la un moment dat intrӑ în acţiune vestitul Murphy: potrivit legii enunţate de excelenţa sa, trenul cu care cӑlӑtoreşti se opreşte undeva şi aşteaptӑ sӑ treacӑ alt tren. Se poate remarca revolta pasagerilor din trenul meu, dar şi tendinţa celor din trenul inamic de a ne face în ciudӑ, dând din mâini, la mişto.

Paltinul, adicӑ Terminus!

Ştiam, din cuvântarea magistralӑ a naşului, cӑ la cap de linie vom fi aşteptaţi de un commité d’accueil, dar nu prea ştiam în ce consta ospitalitatea gazdelor. Am aflat imediat dupӑ ce, vrând-nevrând, ne-am debarcat din vagonul 9.

Într-o poianӑ largӑ, cefefiştii au amenajat un fel de restaurant cu autoservire, iar în apropiere, pe un platou betonat, se aflӑ ringul de dans. Clar, mâncӑm şi ni se “dӑ discotecӑ”.

Sistemul de alimentare e destul de ciudat. Te aşezi la un rând, care se strecoarӑ printre balustrade din lemn, pentru a ajunge la o casӑ. Casiera, fatӑ bunӑ, îţi asculta cu rӑbdare pofta de mâcare şi îţi vinde nişte vouchere, pe care le bagi în buzunar, sa nu uiţi de ele şi te aşezi la rândul numarul doi, prin culoarul de balustrade de lemn cu acelaşi numӑr, ajungând, cu timpul, la cei care îţi satisfac poftele. Apoi, fӑrӑ a fi obligat sӑ te reorganizezi la randul numarul 3, treci pe la un alt ghişeu, de unde poţi face rost de tacâmuri (rejectable, din plastic) şi muştar. Sau orice îţi face cu ochiul din pompele alea.

Aşa am fӑcut, fiind singura variantӑ de lucru, dar nu am simţit cum trece timpul, pentru cӑ pe beton se produceau douӑ perechi de entertainers în costume populare, pe ritmuri de rock maramureşene, carora li se alatura cine avea chef si talent, sau, pur si simplu, nevoie de amintiri

Aceea dintre noi care nu stӑtea la coadӑ a fost foarte bine inspiratӑ, capturând, în memoria electronicӑ, exact cel mai apetisant moment: jocul flӑcӑilor în cinstea sticlei cu palincӑ.

Dupӑ momentul culminant al reprezentaţiei – acela al degustӑrii horincii – dansatorii s-au retras, turiştii au servit masa în linişte, iar pânӑ la momentul reapariţiei trenului Diesel (tras undeva în revizie în inima pӑdurii) am avut timp sӑ mai facem un tur de pistӑ, vizitând şi muzeul local. Extrem de bogat şi interesant!

All aboard! (sau ceva de genul ӑsta).

Maybachul, având acum linia liberӑ de la un capӑt la altul, o ia vitejeşte la fugӑ cu cei aproape opt kilometri pe orӑ. Interesant, deşi traseul e la fel de frumos, pasagerii nu mai sunt la fel de entuziaşti şi curioşi ca la urcare.

Lângӑ noi începe sӑ latre un cӑtel, deranjat de zgomotul legӑturii dintre vagoane, în altӑ parte începe sӑ plângӑ un copil, iar muzica care îmi atrage atenţia e discuţia aprinsӑ din sânul unei familii francofone. Copiii plâng franţuzeşte, pӑrinţii îi (şi se) ceartӑ) franţuzeşte, Voltaire are de ce sӑ fie mulţumit. (I-am reîntâlnit pe francezi în parcare; urcau într-o maşinӑ cu numӑr de Bucureşti şi îşi atrӑgeau, politicos şi afectuos atenţia, sӑ nu se împiedice. Desigur, vorbeau mult mai româneşte decât în tren …)

Un singur eveniment a atras atenţia tuturor turiştilor cӑlӑtori cu cefefeul: la un moment dat, un zgomot mult mai puternic decât cel, deja plictisitor şi obositor, al fierӑtaniiilor rulante, apoi apariţia unei cete de atevişti viteji. Bӑnuiesc cӑ şi ӑştia erau salariaţii CFF, ca şi dansatorii de la Paltin, pentru cӑ din toatӑ lungimea Vaserului au ales sӑ-l traverseze prin apӑ, stârnind înalte jerbe lichide, exact prin dreptul trenuleţului.

Ar mai fi de notat un singur eveniment: dupӑ ce ne-a urmӑrit discret mai mult de o orӑ, o drezinӑ galbenӑ a bӑgat vitezӑ şi ne-a depӑşit, grӑbitӑ, probabil, sӑ ajunga acasӑ. Bӑnuiesc cӑ pasagerii ei erau artiştii şi bucӑtarii de la Paltin.

Târziu, aproape de ora 18, trenul diesel a intrat, vesel, în gara Vişeu. Plouase între timp, parcarea era aproape goalӑ, iar Racheta noastrӑ ne aştepta nerӑbdӑtoare.

Nu mӑ plӑtesc cei de la CFF sӑ le fac reclamӑ şi nici muncӑ voluntarӑ nu sunt dispus sӑ fac. Deci nu voi lӑuda nici mocaniţa şi nici pe oamenii ei (deşi ar merita), dar mӑrturisim cӑ am fӑcut o cӑlӑtorie fainӑ, demnӑ de a fi menţionatӑ în memoriile unor cӑlӑtori mulţumiţi.