8. C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (8) … şi plecӑ vineri, mult mai tineri de Mihai-Athanasie Petrescu

Dupӑ o cӑlӑtorie cu trenul de plӑcere de la Vişeu aş fi dator sӑ mӑrturisesc faptul cӑ e a doua experienţӑ a noastrӑ cu o mocӑniţӑ. Prima a fost în 1993, când am mers cu mocӑniţa de la Tazlӑu, judeţul Neamţ. Peisajul nemţean nu diferea prea mult de cel maramureşean, tot munte, tot pӑdure, tot exploatare forestierӑ; dar avea în plus câteva viaducte înfricoşӑtoare, construite din bârne de lemn, asemӑnӑtoare cu cele din filmele western. Din pӑcate, acea mocӑniţӑ a fost dezafectatӑ demult, încӑ din 1995 din câte am citit, iar materialul rulant a fost … Ӑӑӑ … quasi-furat? Valorificat? Nu ştiu, sӑ spun termenul just, dar faptic locomotiva aceea, care mi-a dat gӑuri negre în tricou (scântei incandescente au aterizat pe toţi pasagerii) a fost vândutӑ unei firme strӑine. Mӑ întreb cum or fi reuşit ӑia sӑ scape de vigilenţa poliţiei care supravegheazӑ patrimoniul naţional. Poate cam la fel ca în cazul cu nava “Independenţa” de la Galaţi?

Drumul foarte sinuos, care, din câte se spune în sursele de informare, are 17 kilometri, ne scoate din nou în atât de mult folositul (de cӑtre noi) DJ 186. De fapt, serpentinele se isprӑvesc exact deasupra localitӑţii Bogdan Vodӑ, adicӑ un sat reşedinţӑ a comunei cu acelaşi nume.

Bogdan ӑsta se ştie cam cine a fost, pentru cӑ e menţionat în manualele de istorie, alea mai grele, care povestesc despre formarea statelor medieval ale românilor. Dar, din câte înţeleg, localnicii îl revendicӑ, spun cӑ s-ar fi nӑscut exact acolo, pe valea Izei şi ar fi plecat, împreunӑ cu vitejii sӑi oşteni (pentru cӑ nu se inventaserӑ încӑ militarii) înspre Moldova, unde a domnit vreo patru ani (destul ca sӑ aibӑ timp sӑ-l alunge pe Dragoş).

Comuna asta pare, aşa cum o vedem noi, fӑrӑ sӑ citim documentaţia adecvatӑ, foarte bogatӑ. E nevoie de explicaţii.

Chiar în centru, cei care circulӑ pe DJ (digei?) 186 pot vedea un monument imens. Comparabil, ca dimensiuni şi formӑ cu cel din faţa BCR-ului de la coada calului. Calul cu becereul e cӑlӑrit de corpul Jeanne-i d’Arc împodobit cu capul lui Mihai Viteazu, calul de la Bogdan Vodӑ e cӑlӑrit de înşuşi naşul titular al comunei.

Nu am posibiltatea de a face comparaţii în ceea ce priveşte dimensiunea cailor şi a cӑlӑreţilor, dar e totuşi evident cӑ Bogdan ӑsta e un om mare de tot. Rezultӑ cӑ urmaşii lui sunt extrem de bogaţi, dacӑ, la iniţiativa lui Vasile Deac “Moşu” au fost în stare, în 2013, sӑ-l toarne astfel în bronz, ba sӑ îi adauge şi bodyguarzi. De notat cӑ Roşiorii de Vede are de aproape zece ori mai mulţi locuitori, dar singurul monument e din vremea lui Ferdinand şi e mult mai mic. Şi fӑrӑ cal …

O turӑ de observare / fotografiere în jurul monumentului se impune, pentru cӑ e mare, frumos şi interesant. Ar fi fost bine dacӑ cineva, sӑ zicem un ghid, ar fi putut sta acolo de pazӑ, sӑ povesteascӑ, despre Bogdan, Vasile Deac şi despre locuitorii satului, eventual şi sӑ vândӑ magneţei, dar … cei câţiva localnici care trec pe lângӑ mine îmi aruncӑ priviri mirate, suspicioase, ba chiar duşmӑnoase. Şi totuşi, nu cred cӑ cineva îşi închipuie cӑ o statuie ca aia poate încӑpea în calele Rachetei, oricât de roşie ar fi ea.

Încӑ un semn de bogӑţie a comunitӑţii: la câteva zeci de metri de statuia mӑreaţӑ se vӑd douӑ biserici mari. Seamӑnӑ foarte mult una cu alta, dupӑ cum e şi normal, fiind victime ale aceluiaşi stil architectonic traditional maramureşean.

Diferӑ doar materialul de construcţie. În momentul contemplӑrii nu ştiam, dar, între timp, am aflat cӑ cele douӑ biserici sunt, pe lângӑ lӑcaşe de cult, şi sӑmânţӑ de discordie. Argentinienii ar putea face o telenovelӑ, în care sӑ povesteascӑ cum biserica de lemn a fost construitӑ în secolul XVIII, pentru ca, în momentul când s-a ivit posibilitatea, adica în anii 1990, popa paroh sӑ vinӑ cu initiaţiativa construirii uneia noi, din zidӑrie. Nu ştiu ce o fi fost în capul lui, sau în cele ale localnicilor. Au cӑutat ani de zile un amplasament, au gӑsit unul care nu convenea decât primarului, pe lângӑ cimitir, au forţat apoi obţinerea locului de lângӑ biserica de lemn, reuşind astfel sӑ piardӑ calitatea ei de monument de pe Lista UNESCO (datoritӑ distanţei de <100 m dintre lӑcaşe). Nici nu a apӑrut bine, cӑ biserica nouӑ a fost revendicatӑ de cultul Greco-catolic, izbucnind o nouӑ adversitate, rezolvatӑ prin tribunale şi judecӑtorii, probabill spre bunӑstarea avocaţilor. În cele din urmӑ Greco-catolicii au obţinut drept de utilizare a bisericii, dar doar pe hârtie, pentru cӑ pӑrintele ortodox, ajutat de enoriaşi, a fӑcut de pazӑ la uşӑ. CEDO a intrat pe fir, le-a dat ordin autoritӑţilor sӑ le ia şi partea Greco-catolicilor, şi biserica ortodocşilor, dar nici aşa nu s-a stins conflictul, sau cel puţin aşa spune sursa la care am avut eu acces.

Nici nu şi-ar putea cineva închipui cӑ într-un sat de trei mii de locuitori pot fi astfel de probleme, dar, parcӑ, asta îmi explicӑ într-un fel mutrele acre ale localnicilor care mӑ vedeau fotografiind pe-acolo.

Norii negri, care pӑreau ameninţӑtori în timp ce ne învârteam prin satul Bogdan Vodӑ, chiar erau ameninţӑtori. De abia porniţi de pe loc, asupra noastrӑ s-a nӑpustit unul dintre cele mai mari potoape pe care le-am înfruntat în timpul carierei mele de şofer. Am fost nevoiţi sӑ facem o haltӑ prelungitӑ la Bârsana, pentru cӑ vizibilitatea era complet obturatӑ de perdelele de ploaie. De fapt, cu ocazia asta am înţeles si denumirea localitӑţii Ieud, din apropiere. Pӑi cum sӑ nu fie ud, daca plouӑ aşa tare?!

Aşa se face cӑ am ajuns destul de târziu la buna noastrӑ gazdӑ, dar pe masӑ ne aşteptau nu una, ci trei ispite, una blondӑ (horincӑ) şi douӑ roşcate (afinatӑ şi vin roşu).

Nu aveam de ce sӑ rezistӑm tentaţiei, pentru cӑ pânӑ vineri, ziua plecӑrii spre sud, mai era o noapte.

Pensiunea Teleptean se scufundӑ în întuneric, iar expediţia noastrӑ în Maramureş, de care ne-am bucurat atât de mult, s-a scufundat, începând cu ziua urmӑtoare, în amintire.