4. C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN MARAMUREŞ LUNI (4)

La ieşirea din Cimitirul vesel, o mulţime de tarabe cu suveniruri şi miere îi aşteaptӑ pe turişti. Se pot cumpӑra obiecte de artizanat şi miere, palincӑ, miere, magneţei pentru frigider şi mai ales miere. Noi am reuşit sӑ cumpӑrӑm gratis, de la negustoreasa de miere, o informaţie: dacӑ o luӑm în sus pe drumul asfaltat, în vreo doi-trei kilometri vom vedea o foarte frumoasӑ cascadӑ. Din informaţie face parte şi amӑnuntul cӑ drumul pânӑ acolo e foarte bun, adicӑ asfaltat, perfect accesibil cu maşina micӑ.

Pentru întӑrirea încrederii noastre în vânzӑtoarea de miere, chiar în apropiere de locul unde parcasem Racheta roşie am vӑzut şi un mic indicator: Spre cascadӑ. Iar sub el: Spre pӑstrӑvӑrie.

Am procedat imediat la lansarea Rachetei în direcţia indicatӑ şi, într-adevӑr, drumul paralel cu gârla era foarte pitoresc, asfaltul îngust era acceptabil, iar perspectiva de a vedea Cascada Şipoş era atrӑgӑtoare. Dupӑ cei doi-trei kilometri am mai fӑcut vreo doi-trei, iar dupӑ alţi doi-trei am ajuns la Pӑstrӑvӑrie, adicӑ la locul unde asfaltul îşi schimba consistenţa, începând sӑ semene mai mult cu un drum de pӑmânt presӑrat cu pietre. Sӑ zicem cӑ era încӑ acceptabil, cu condiţia ca sӑ fie şi în direcţia doritӑ.

Dupӑ vreo doi-trei kilometri, un moş pedestru ne asigurӑ cӑ navigӑm pe capul cel mai bun şi cӑ, în cel mult doi-trei kilometri ajungem la destinaţie. Şi omul nu minţea, dupӑ ce am mai rulat, slalomând printre gropi şi bӑltoace, cei doi-trei kilometri, ajungem la  groapӑ plinӑ cu apӑ, care introduce un nou concept de navigare, pentru care Racheta nu pare ap(t)ӑ. Dupӑ ce am sondat cu privirea şi cu un bӑţ adâncimea apei stӑtӑtoare din mijlocul drumului am hotӑrât cӑ am vӑzut destulӑ apӑ şi cӑ ne-a trecut pofta de cascade, drept care am schimbat capul cu 180 de grade. Totuşi, chiar dacӑ pavajul lӑsa de dorit, pitorescul locului ne-a fӑcut sӑ nu regretӑm cӑlӑtoria prin coclauri, cu atât mai mult cӑ ne-am întâlnit şi cu alţi turişti. Pӑcat cӑ nu am putut schimba impresii de cӑlӑtorie cu ei, nu vorbeau nici una dintre limbile la care ne pricepem noi. Nici mӑcar ukraineana. Da, sincer, nici noi nu cunoşteam limba lor, aşa cӑ dialogul nu a fost fructuos.

Reajungem la pӑstrӑvӑria cu un nume atât de original: Complexul Pӑstrӑvul.

Locul pare destul de interesant dinspre şosea, aşa cӑ luӑm pauzӑ, ca sӑ se mai rӑceascӑ suspensiile Rachetei, şi nu ne pare rӑu; chiar e fain: decorul rustic-vânӑtoresc, chelneriţa simpaticӑ şi pӑstrӑvul gustos.

Sigur, ӑla din farfurii, pentru cӑ ӑia din crescӑtorie nu vor sӑ stea de vorbӑ cu strӑinii.

Ajunşi la Sighet facem o nouӑ escalӑ. Primul lucru vӑzut şi fotografiat, casa unui pictor de care, recunosc, nu am auzit, dar vӑzând lucrӑrile lui pe internet am început sӑ-l respect. Interesant, totuşi: pictor armean, nӑscut într-un oraş românesc, dar adoptat de unguri şi considerat unul dintre cei mai importanţi din patrimonial lor cultural.

E destul de devreme, nu se pune problema sӑ ne întoarcem la gazdӑ, aşa cӑ, dupӑ ce vedem noi aspecte ale peisajului urban

facem o şedinţӑ operativӑ şi ajungem la consens: urmeazӑ Moisei. Racheta este gata.

DN 18 ne scoate din Sighet şi ne urcӑ pe noi culmi. Muntoase, desigur, locuri foarte frumoase, prea faine pentru un şofer care trebuie sӑ fie atent la trafic. Dar, adaptând viteza la condiţiile de peisaj, ne bucurӑm privirea preţ de vreo 60 de kilometri, pânӑ la Vişeu de Sus, unde facem o scurtӑ pauzӑ de bisericӑ de lemn.

Pentru turiştii veniţi din sud, edificiul de lemn este ceva interesant, pentru google maps nu, şi nu este menţionat. În tot cazul este între un magazin mare şi muzeul etnografic local, iar de acolo pânӑ la victoria de etapӑ nu mai avem mult, dupӑ calculele lui waze vreo 12 km.

Moisei e pe şosea, o comunӑ maramureşeanӑ ca toate comunele maramureşene, uşor de gӑsit (pe hartӑ, în cӑrţile de istorie, dar şi faptic) şi de traversat cӑlare (aşa o fi fӑcut şi Bogdan, kneazul care o administra acum vreo juma’ de mileniu). Dar noi avem ca ţel monumentul martirilor de la 14 octombrie 1944, iar aplicaţia din ifon nu ne prea ajutӑ. La un moment dat îmi dӑ ordin sӑ o fac la dreapta, execut ordinul şi mӑ pomenesc în faţa unui gard. Supӑrat, mӑ revolt, ies din nou în DN 18 şi fac apel la vechiul sistem de navigaţie: “Nu vӑ supӑraţi, ştiţi cumva?...” Da, nenea care lucra la bunӑstarea asfaltului ştia: “da, e mai încolo,chiar pe şosea, cam un kilometru”.

La reperul dat am avut noroc, am putut trage într-un fel de parcare, aproape goalӑ. N-o umplea decât o singurӑ maşinӑ, dar ce maşina! O basculӑ Tatra 148, pe care vânӑtorii de maşini vechi o tot cautӑ … acolo unde nu e. Şoferul, bӑiat cumsecade, ne asigurӑ cӑ Racheta Roşie nu îl încurcӑ, ba, mai mult, ne aratӑ şi locul masacrului de acum 70 de ani. Ne mai aratӑ, la câteva sute de metri, pe un deal, şi monumentul pe care îl ştim din cӑrţile de istorie, apoi se trage mai încolo, în alt refugiu; poate VW-ul ӑla nu îl sperie ca o Rachetӑ. Mai ales roşie.

Casa albastrӑ este una dintre cele douӑ în care, la 14 octombrie 1944, militarii hortysti aflaţi în retragere s-au transformat în criminali de rӑzboi, omorând fӑrӑ milӑ 29 de români. În cӑrţi scrie cӑ a fost vorba de douӑ case, in care hortyştii i-au înghesuit pe oamenii ӑia aduşi din alte pӑrţi ale Transilvaniei ocupate prin diktat (şi care era, atunci, pe cale sӑ fie eliberatӑ), i-au mitraliat, trând prin pereţii din lemn, dupӑ care le-au pus foc, spre a-şi ascunde crima.

Un nene, care ne-a vӑzut cӑscând ochii pe lângӑ gard, ne-a confirmat ce ştiam din lecturi, adӑugând cӑ apoi cӑsuţa albastrӑ a fost reconstruitӑ. Uneori, când o doamnӑ din localitate vine sӑ descuie uşa, cӑsuţa poate fi vizitatӑ. Dacӑ avem timp şi chef, ar putea sӑ încerce sӑ o caute … dar noi ne uitӑm la ceas şi observӑm cӑ … aşa cӑ omul ne conduce sӑ ne arate adevӑratul monument de la Moisei.

Era la cel mult zece metri de la casa albastrӑ, dar … invizibil pentru nişte ochelari obişnuiţi. Oare ce buget le-ar trebui moiseianilor pentru a realiza prin comuna aia o serie de indicatoare, pentru a-i încuraja pe turişti sӑ se opreascӑ acolo pentru o incursiune prin istoria recentӑ?!

Obeliscul din marmurӑ albӑ şi neagrӑ are lista completӑ a martirilor şi ar merita sӑ fie vӑzut şi repectat de cei care tranziteazӑ comuna.

Dupӑ ce mai rӑmâne câteva clipe cu noi, ghidul ad-hoc ne pӑrӑseşte, mirându-se cӑ avem de gând sӑ urcӑm şi la monumentul de pe deal.

De ce sӑ urcӑm acolo, dacӑ adevӑratul monument e obeliscul, ridicat exact pe locul unde au fost îngropate victimele crimei din 14 octombrie?

O avea şi el dreptate, dar, pânӑ la urmӑ, am fӑcut 600 de kilometri pânӑ la Moisei, aşa cӑ o sӑ urcӑm şi la “pietrele alea”.

Dup ce trecem printr-o poarta din lemn,

escaladӑm 44 de trepte (care simbolizeazӑ anul masacrului, 1944)

şi ne înscriem în cercul celor 12 statui. Aflasem cӑ monumentul initial, fӑcut de sculptorul ungur din Baia Mare Vida Geza, în 1966, era din lemn, dar materialul s-a degradat cu timpul, iar artistul a refӑcut, din piatrӑ, statuile. Apoi a fost nevoie de o nouӑ restaurare, realizatӑ, la iniţativa primarului de Moisei, în 2013.

Zece din cele 12 statui reprezintӑ mӑşti inspirate din folclorul local, douӑ fiind figure umane. M-am informat: mӑştile simbolizeazӑ, în accepţia lui Vida Geza, cele mai frumoase şi umane idealuri, în aşa fel încât crima sӑ nu se mai repete.

Sӑ sperӑm cӑ nu.