12. ПЪТ НА ЮГ ОТ VAMA VECHE (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

Episodul Bulgaria 2018, aşa cum promisesm în anul anterior, trebuia sӑ cuprindӑ ceva deosedit fatӑ de 2017. Încӑ mai aveam resurse, aşa cӑ am optat pentru zona Capului Kaliakra, mai ales cӑ îl vӑzusem deja, de la distanţӑ şi înӑlţime, adicӑ zburând pe deasupra Mangaliei cu prietenul meu Andrei Lucescu (mulţumesc!).

No, hai sӑ vedem cam ce posibilitӑţi de a accede acolo ar exista: binenţeles, tot Vama Veche, tot frontiera cea uşor trecӑtoare, doar suntem în UE, tot taxa de drum de vreo 30 de lei, tradusӑ într-un abţibild care se dezlipeşte de pe maşinӑ cu geam cu tot.

Deosebirea e cӑ am luat-o spre sud-est la cel mai apropiat giratoriu, apucând pe un drumegel la fel de puţin bine întreţinut ca şi cel dinspre Balcik şi, dacӑ nu în coborâre abruptӑ, mӑcar extrem de îngust.

Ţӑrmul Mӑrii celei Negre nu e departe, puţini kilometri de la magistralӑ, dar, pânӑ acolo, te loveşti de douӑ obstacole. Întâi apare un nenea doritor de bani. Îţi explicӑ cât costӑ, îti primeşte banii ceruţi şi … atât, adicӑ nu se îndurӑ sӑ contribuie la îmbogӑţirea coleţiei mele de bilete. Acceptӑm situaţia, qui prodest? Şi, privind curioşi la obeliscul ӑsta care seamӑnӑ cu o “piramidӑ” de circ,

mai avansӑm câteva sute de metri, pânӑ când drumul este barat de o parcare, semn cӑ mai departe nu se mai poate circula cӑlare pe Rachetӑ. Nu ne rӑmâne decât sӑ o priponim cu grijӑ şi cu parasolarul, dupӑ care ne îndreptӑm, per pedes, în singura direcţie posibilӑ, anume aceea care trece pe lângӑ un monument interesant, dar fӑrӑ titlu şi şi autor. Nu aflӑm, aşadar, pentru cine bat clopotele, sau dacӑ bat. Poate sunt inofensive şi nu bat pe nimeni, cine ştie.

Cӑ sӑ pricepem bine cu ce avem de-a face, citim de trei ori inscripţia.

De fapt, fiind vorba despre un promontoriu atât de bine plasat în calea oricӑrei ambarcaţiuni care vine dinspre sud sau nord, locul a fost folosit pentru observaţie dintotdeauna. Ca dovadӑ, în sec. 4-6 exista o întӑriturӑ, iar o mie de ani mai târziu, alta. Acum avem posibilitatea de a vizita resturile fortӑreţelor medievale (în unele surse sunt denumite “antice”, mӑ rog, fiecare cu istoria lui), iar peste vreo patru-cinci sute de ani, urmaşii nostri vor vizita vestigiile resturilor medievale, plus cine ştie ce ruine ale dispozitivelor militare actuale şi viitoare.

Am cӑutat informaţii despre locul pe care îl descriem şi am aflat cӑ, pe locul acela, a fost odatӑ, ca niciodatӑ, o cetate cu numele Tirizis. La vremea ei a fost stӑpânitӑ de greci, care au denumit-o Kali Acra (adapost bun) ceea ce i-a nemulţumit pe turci, care au preluat gestiunea (legenda spune ceva despre nemulţumirea unui numӑr de 40 de fecioare localnice, care ar fi organizat, ad-hoc, un concurs de sӑrituri (definitive) în mare, spre a evita sӑ cadӑ în mâinile turcilor – cred cӑ au câştigat toate, jucând pe teren propriu), sub denumirea Celigra; dupӑ aia românii, apoi bulgarii şi, în prezent, turiştii au ocupat, rând pe rând, locurile, adicӑ stâncile şi zidurile.

De apreciat cӑ cei care administreazӑ situl istoric ştiu sӑ îşi prezinte marfa. Din loc în loc, printre ruine, se poate citi o plӑcuţӑ cu denumirea destinaţiei iniţiale a locului: locuinţe, lӑcaşe de cult, surse de apӑ, puşcӑrie, accesul interzis, etc.

 

 

De fapt, tot complexul este un amestec ciudat de vremuri şi senzaţii. Undeva, în zare, se poate zӑri o pӑdure de eoliene (nu e ciudat, pentru cӑ vântul, mai ales în momentul prezenţei noastre pe extremitatea capului, e destul de puternic).

Deasupra se aude un urlet de motoare şi, din cauza lipsei unui teleobiectiv, poza unui 767 KLM iese cât se poate de neclarӑ (bӑnuiesc cӑ a decolat de pe Varna), dare eu ştiu cӑ acolo e un avion şi e suficient.

În apropiere, peisajul marin e cât se poate de fain. Nu e ca de pe Vezuviu, dar albastrul în diferite nuanţe şi limpezimea apei (n-o fi tot mareaneagrӑ aia tulbure pe care o vedem la limita plajelor de la Mangalia sau Balcik?) par dezlipite din filmele americane cu lagune albastre.

Trebuie, totuşi, sӑ nu ne lӑsӑm furaţi de peisaj, pentru cӑ s-ar putea sӑ ne lӑsӑm, în secunda urmӑtoare, luaţi de val, la propriu, pentru cӑ, în reclame, se tot vorbeşte despre ameţeli. Gazdele, grijulii, afişeazӑ, din loc în loc (dar trebuie sӑ le ştii limba): “Opasno”.

Ar mai fi de menţionat şi actuala prezenţӑ militarӑ pe peninsulӑ. Existӑ o incintӑ închisӑ ermetic,unde biletul inexistent pe care l-am cumpӑrat de pe şosea nu ne asigurӑ accesul. Ciudat, totuşi, deşi tehnica militarӑ e cât se poate de vizibilӑ, nu vedem nici un fel de uniformӑ şi nici un fel de indicator care sӑ limiteze accesul obiectivului foto. Aşa cӑ nu mӑ jenez.

Cu mare grijӑ, pentru cӑ piatra calcaroasӑ e foarte alunecoasӑ, coborâm într-un fel de post de observaţie de la capӑtul capului. E un vânt de numa’, iar gӑurile din stâncӑ îl transformӑ în curenţi puternici şi perverşi. Trebuie atenţie sporitӑ, pentru cӑ nu ne-am luat cu noi brevetele de zburӑtori. Ne-am luat, însӑ, ochelarii, şi ne bucurӑm din plin de frumuseţea peisajului.

Revenim spre continent, trecând pe lângӑ statuia unui arcaş. Ce bine ar fi dacӑ o astfel de sentinelӑ ar fi suficientӑ pentru a pӑzi un teritoriu …

Panoul de afişaj ne aduce aminte ce am citit ca pregӑtire a expediţiei: kap Kaliakra este un fel de paradis al pӑsӑrilor şi delfinilor (transformat în rezervaţie de cӑtre Grigore Antipa la vremea lui), dar, cu toate cӑ apa mӑrii e atât de limpede, nu vedem nici picior de delfin, dupӑ cum nu vedem nici de cormorani. Or fi fost în pauza de dupӑ masӑ?!

Poteca pietruitӑ ne oferӑ posibiltatea de a explora relieful carstic al promontoriului, desigur, ţinând seama de pericole. Adicӑ e clar, nu e cazul sӑ facem ascensiuni, dar nici sӑ ne strecurӑm printre stânci, existӑ pericolul de a rӑmâne înţepeniţi acolo.

Avem de vizitat douӑ obiective. În ordinea apariţiei, un mic restaurant, unde reclamele spun cӑ se mӑnâncӑ bine, dar noi avem alte planuri. Interesant, totuşi, de ce e nevoie de o denumire italieneascӑ pentru un loc unde au stӑpânit greci, turci etc, dar niciodatӑ italieni. Poate niciodatӑ pânӑ acum …

Al doilea loc de vizitat e muzeul. E caraghios sӑ pretinzi cӑ “vhod svoboden”, dupӑ ce am plӑtit intrarea mai devreme, pe drum.

Sӑ recunoaştem, însӑ, cӑ expoziţia e interesantӑ, dacӑ nu prin conţinut (binenţeles cӑ, machetist cum sunt eu, cel mai mult apreciez machetae fortӑreţei, expusӑ chiar în centrul “sӑlii”), cel puţin prin modul de expunere. De fapt, sala expoziţiei permanente este o grotӑ, iar rafturile cu obiecte sunt amenajate profitând şi de configuraţia naturalӑ a locurilor.

Se pot achiziţiona de aici şi suveniruri, dar concurenţa negustorilor din gheretele din afara incintei e hotӑrâtoare, aceleaşi obiecte se vând acolo mult mai ieftin (şi deja avem în buzunar obligatorii magneţei de frigider).

Încӑ ceva de vӑzut, pozat şi notat: printre evenimentele istorice mӑrturisite de kap Kaliakra se numӑrӑ o bӑtӑlie navalӑ câştigatӑ, în 1791, de flota rusӑ comandatӑ de amiralul Feodor Uşakov (de fapt, un episod al rӑzboiului ruso-turc). Localnicii, recunoscӑtori, au montat pe stâncӑ nişte plӑci de marmurӑ în memoria evenimentului şi a marinarului-personaj-istoric.

Ne îndreptӑm, printre ruine, spre ieşire. Ne bucurӑm de ce am vӑzut şi pӑstrӑm, cu drag, amintirea unui sit turistic cu o personalitate foarte interesantӑ, un mix de valoare istoricӑ şi peisaj pitoresc. Cum de ne-a scӑpat pânӑ acum?!

Racheta roşie a stat tot timpul cu ochii spre sit, aşteptând, nerӑbdӑtoare, o nouӑ aventurӑ. Da, va avea de vӑzut locuri noi şi interesante.