10. ПЪТ НА ЮГ ОТ VAMA VECHE (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

ПЪТ НА ЮГ ОТ VAMA VECHE (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

Odatӑ trecut zidul de incintӑ al complexului muzeal de la Balcik, pӑtrunzi într-un complex architectonic interesant, realizat la dorinţa Reginei Maria a României în anii 1920. Cicӑ un bancher i-a cedat cea mai mare parte a suprafeţei necesare, pentru ca statul român de atuni sӑ-i cumpere şi sӑ-i ofere restul, de la locanicii mai puţin darnici decât bancherii. (Sӑ nu uitӑm cӑ, în acea perioadӑ, acea regiune geograficӑ era parte a României). Fapt e cӑ regina s-a fӑcut cu un castel propriu, la care a adӑugat tot ce era necesar suitei Mӑriei sale, şi iatӑ cӑ, la 90 de ani dupӑ aia, turiştii se înghesuie sӑ viziteze.

Bun, dacӑ cineva se duce acolo crezând cӑ e un fel de Luvru, se înşealӑ amarnic. De fapt, e un fel de grӑdinӑ imensӑ, în care din loc în loc sunt plasate acareturile camarilei. Din lecturile mele rezultӑ cӑ arhitectul (unul, E. Guneş) a îmbinat stilurile Italian şi Turcesc, iar ordinele sale au fost executate întocmai şi în scurt timp de constructori italieni. Nu s-a fӑcut risipӑ de lux, nu vedem aici decoraţiunile alea bogate de la monumentele italienilor, de fapt, ansamblul este destul de auster, aşa cum se va vedea şi în pozele mele. În schimb, cadrul natural creat de cine o fi fost creat şi excelent întreţinut de custozii actuali – la care se adaugӑ şi peisajul marin – cred cӑ îi asigura majestӑţii sale tot confortul spiritual la care tânjea.

Lista pavilioanelor este menţionatӑ pe harta primitӑ la poartӑ de la bulgӑroaicele alea grase, dar nu am avut şi un itinerariu strict de urmat. Am pornit la întâmplare pe alei, admirând cascada şi cӑutând pivniţa de vinuri, care, împreunӑ cu castelul propriu-zis, este elementul cel mai cunoscut din tot complexul (excludem sera).

Suprizӑ, pivniţa e la parter, iar pivnicerul e o fatӑ frumoasӑ, cu o gurӑ cât o şurӑ, în mrejele cӑreia dacӑ apuci sӑ cazi, cu siguranţӑ nu mai scapi pânӑ nu cumperi o sticlӑ-douӑ de vin. Am pus şi noi în traistӑ câteva sticle, fiecare dintre ele fiind însoţitӑ de un excurs descriptiv şi de o invitaţie de a degusta conţinutul (ce pӑcat cӑ degustarea asta e incompatibilӑ cu conducerea Rachetei roşii). Recunosc cӑ pânӑ la momentul când am dat cep sticlelor nu mai ţineam minte care fusese descrierea lor, dar şi eu sunt destul de specialist oenolog ca sӑ pot susţine cӑ vinurile erau foarte bune, dar mult mai dulci decât scria pe etichete …

 Fata respectivӑ era nu numai gureşӑ, ci şi amabilӑ şi fizionomistӑ: a pӑstrat la ea sacoşa cu sticle cât timp am vizitat complexul, iar în momentul când m-a revӑzut, dupӑ vreo douӑ ore, a ştiut exact ce sӑ îmi înmâneze, fӑrӑ a-mi cere bonul.

Strecurându-ne pe alte alei am atins al doilea obiectiv prestabilit: gradina botanicӑ. Aflatӑ azi în îngrijirea Universitӑţii (nu ştiu care), Botaniceski Gradini e o oazӑ de cactuşi şi ceva culoare.

De fapt, din cultura mea turisticӑ, numai în Sicilia am vӑzut mai multe limbi de soacre decât la Balcik. Îmi închipui ce genocid de soacre s-a fӑcut pentru a se recupera atâtea limbi …

Bine cӑ pe lângӑ specia asta, grӑdiniştiibotanişti mai cresc şi alte specii de cactuşi, mai frumoşi, sute de ghivece cu sute de buruieni ţepoase – dar spectaculoase.

Sigur cӑ sunt acolo şi flori colorate şi nepericuloase, care adaugӑ la frumuseţe şi atenueazӑ efectul de scandal al soacrelor, iar la ieşire din incinta Grӑdinii fotografiez şi un tablou foarte realist.

Am spus mai devreme cӑ ne-am strecurat. La propriu, pentru cӑ majoritatea cӑilor de acces din Dvoreţ sunt extrem de înguste şi abrupte. Nu aveam ghete de alpinist, antiderapante şi am practicat patinajul fӑrӑ voie pe treptele alunecoase din piatrӑ. Ba mai mult, a trebuit sӑ avem grijӑ şi de o parte mai fragilӑ a terenului, care ameninţa sӑ pice în mare la o explorare mai amӑnunţitӑ.

Am trecut pe lângӑ presupusul mormânt al reginei (Acuma, sincer, nu cred cӑ e ea îngropatӑ acolo, într-un loc atât de puţin împodobit cu stele funerare. Poate doar a zis ea cӑ vrea acolo … Sau cine ştie.)

Potecile, scӑrile şi pasajele te conduc de la un pavilion la altul, dar din aproape orice loc al parcului poţi vedea minaretul Cuibului liniştit. Atenţie, totuşi, la trepte!

Înainte de cuibul reginei îl gӑsim pe cel al scriitorului Vasil Ţonev. Sper cӑ era chiar umorist, cum scrie acolo, ca sӑ poatӑ şi el râde de propriul portret de pe placa de marmurӑ.

Interesante locuri, decorate cu flori şi cu amfore pseudo-antice, care, probabil, dacӑ aveau alte dimensiuni (locurile, nu amforele), ar fi concurat cu vestitele grӑdini din vestul şi din vestul Europei.

Sӑ ne apropiem de locuinţa mӑriei sale, Regina, ocolind cu grijӑ bazinul cu nuferi si cafeneaua linistita - sala de lectura.

Nu toate uşile sunt uşor de deschis, iar noi nu suntem meseriaşi în efracţii, aşa cӑ ne resemnӑm sӑ intrӑm pe unde se intrӑ.

Ce putem vedea? Dacӑ aici locuia o reginӑ, te întrebi unde ar putea locui camerista ei, sau electricianul specializat în lustre. Un apartament destul de spartan, cu decoraţiuni puţine, cu un dormitor şi o dormezӑ ca la cӑminul studenţesc, o salӑ de baie care la Snagovul lui Ceauşescu ar fi fost banatӑ, iar încӑlzirea este (era) asiguratӑ de un cӑin primitive şi de o sobӑ de teracotӑ monocolorӑ, fӑrӑ statuete şi fӑrӑ basoreliefuri. Singurul lux, dacӑ poate fi considerat astfel, e fereastra cu vitralii colorate şi, în acelaşi ton, cele douӑ sevalete de lângӑ cӑmin.

 

Sigur, mai e şi o micӑ reprezentare a reginei, dar sunt convins cӑ asta e montatӑ în decor dupӑ ce titularul contractului s-a mutat sub cruce.

Pӑrӑsim locuinţa regalӑ şi, strӑbӑtând o nouӑ serie de culoare labirintice, ajungem la ultimele pavilioane ale complexului.

Unul e chioşcul de suveniruri, iar un magneţel cumpӑrat atunci trage acum în jos uşa frigiderului nostru.

Acolo ne întâlnim şi cu un admirator de opere de artӑ plasticӑ, un tip puţin sociabil – dar eu am rӑmas cu convingerea cӑ nu avea bilet de 6 leva şi de aceea a rupt-o la fugӑ, refugiindu-se pe acoperişurile de ţiglӑ.

Al doilea e un restaurant gol-puşcӑ. Denumit “Coroana”, probabil cӑ şi-a calculat preţurile doar pentru clienţi de sânge regal, iar turiştii de rând cautӑ alte surse de hranӑ.

Şi, pentru cӑ veni vorba de hranӑ, mai trebuie sӑ recomand cӑlduros localul din apropiere, ӑla cu sarea, piperul şi leandrii. Am întâlnit acolo un chelner extrem de amabil dupӑ ce şi-a primit bacşişul (e drept, cӑ nu a fost nepoliticos nici înainte). Dar midiile pe care ni le-a servit nu au fost chiar ce speram noi sӑ fie. Ne-am sӑturat doar decojindu-le, ca pe seminţe la stadion. Trebuia, totuşi, sӑ fi mers la Dalboka, aşa cum plӑnuisem de dimineaţӑ …