C-AŞA FAC OAMENII BUNI: MERG ÎN
MARAMUREŞ LUNI (4)
La ieşirea din Cimitirul vesel, o
mulţime de tarabe cu suveniruri şi miere îi aşteaptӑ pe turişti. Se pot cumpӑra
obiecte de artizanat şi miere, palincӑ, miere, magneţei pentru frigider şi mai
ales miere. Noi am reuşit sӑ cumpӑrӑm gratis, de la negustoreasa de miere, o informaţie:
dacӑ o luӑm în sus pe drumul asfaltat, în vreo doi-trei kilometri vom vedea o
foarte frumoasӑ cascadӑ. Din informaţie face parte şi amӑnuntul cӑ drumul pânӑ
acolo e foarte bun, adicӑ asfaltat, perfect accesibil cu maşina micӑ.
Pentru întӑrirea încrederii
noastre în vânzӑtoarea de miere, chiar în apropiere de locul unde parcasem
Racheta roşie am vӑzut şi un mic indicator: Spre cascadӑ. Iar sub el: Spre
pӑstrӑvӑrie.
Am procedat imediat la lansarea
Rachetei în direcţia indicatӑ şi, într-adevӑr, drumul paralel cu gârla era
foarte pitoresc, asfaltul îngust era acceptabil, iar perspectiva de a vedea
Cascada Şipoş era atrӑgӑtoare. Dupӑ cei doi-trei kilometri am mai fӑcut vreo
doi-trei, iar dupӑ alţi doi-trei am ajuns la Pӑstrӑvӑrie, adicӑ la locul unde
asfaltul îşi schimba consistenţa, începând sӑ semene mai mult cu un drum de
pӑmânt presӑrat cu pietre. Sӑ zicem cӑ era încӑ acceptabil, cu condiţia ca sӑ
fie şi în direcţia doritӑ.
Dupӑ vreo doi-trei kilometri, un
moş pedestru ne asigurӑ cӑ navigӑm pe capul cel mai bun şi cӑ, în cel mult
doi-trei kilometri ajungem la destinaţie. Şi omul nu minţea, dupӑ ce am mai
rulat, slalomând printre gropi şi bӑltoace, cei doi-trei kilometri, ajungem
la groapӑ plinӑ cu apӑ, care introduce
un nou concept de navigare, pentru care Racheta nu pare ap(t)ӑ. Dupӑ ce am
sondat cu privirea şi cu un bӑţ adâncimea apei stӑtӑtoare din mijlocul drumului
am hotӑrât cӑ am vӑzut destulӑ apӑ şi cӑ ne-a trecut pofta de cascade, drept
care am schimbat capul cu 180 de grade. Totuşi, chiar dacӑ pavajul lӑsa de dorit,
pitorescul locului ne-a fӑcut sӑ nu regretӑm cӑlӑtoria prin coclauri, cu atât
mai mult cӑ ne-am întâlnit şi cu alţi turişti. Pӑcat cӑ nu am putut schimba impresii
de cӑlӑtorie cu ei, nu vorbeau nici una dintre limbile la care ne pricepem noi.
Nici mӑcar ukraineana. Da, sincer, nici noi nu cunoşteam limba lor, aşa cӑ
dialogul nu a fost fructuos.
Reajungem la pӑstrӑvӑria cu un
nume atât de original: Complexul Pӑstrӑvul.
Locul pare destul de interesant
dinspre şosea, aşa cӑ luӑm pauzӑ, ca sӑ se mai rӑceascӑ suspensiile Rachetei,
şi nu ne pare rӑu; chiar e fain: decorul rustic-vânӑtoresc, chelneriţa
simpaticӑ şi pӑstrӑvul gustos.Sigur, ӑla din farfurii, pentru cӑ ӑia din crescӑtorie nu vor sӑ stea de vorbӑ cu strӑinii.
Ajunşi la Sighet facem o nouӑ
escalӑ. Primul lucru vӑzut şi fotografiat, casa unui pictor de care, recunosc,
nu am auzit, dar vӑzând lucrӑrile lui pe internet am început sӑ-l respect.
Interesant, totuşi: pictor armean, nӑscut într-un oraş românesc, dar adoptat de
unguri şi considerat unul dintre cei mai importanţi din patrimonial lor
cultural.
E destul de devreme, nu se pune
problema sӑ ne întoarcem la gazdӑ, aşa cӑ, dupӑ ce vedem noi aspecte ale
peisajului urban
facem o şedinţӑ operativӑ şi ajungem la consens: urmeazӑ Moisei. Racheta este gata.
DN 18 ne scoate din Sighet şi ne
urcӑ pe noi culmi. Muntoase, desigur, locuri foarte frumoase, prea faine pentru
un şofer care trebuie sӑ fie atent la trafic. Dar, adaptând viteza la
condiţiile de peisaj, ne bucurӑm privirea preţ de vreo 60 de kilometri, pânӑ la
Vişeu de Sus, unde facem o scurtӑ pauzӑ de bisericӑ de lemn.
Moisei e pe şosea, o comunӑ
maramureşeanӑ ca toate comunele maramureşene, uşor de gӑsit (pe hartӑ, în
cӑrţile de istorie, dar şi faptic) şi de traversat cӑlare (aşa o fi fӑcut şi
Bogdan, kneazul care o administra acum vreo juma’ de mileniu). Dar noi avem ca
ţel monumentul martirilor de la 14 octombrie 1944, iar aplicaţia din ifon nu ne
prea ajutӑ. La un moment dat îmi dӑ ordin sӑ o fac la dreapta, execut ordinul
şi mӑ pomenesc în faţa unui gard. Supӑrat, mӑ revolt, ies din nou în DN 18 şi
fac apel la vechiul sistem de navigaţie: “Nu vӑ supӑraţi, ştiţi cumva?...” Da,
nenea care lucra la bunӑstarea asfaltului ştia: “da, e mai încolo,chiar pe
şosea, cam un kilometru”.
La reperul dat am avut noroc, am
putut trage într-un fel de parcare, aproape goalӑ. N-o umplea decât o singurӑ
maşinӑ, dar ce maşina! O basculӑ Tatra 148, pe care vânӑtorii de maşini vechi o
tot cautӑ … acolo unde nu e. Şoferul, bӑiat cumsecade, ne asigurӑ cӑ Racheta
Roşie nu îl încurcӑ, ba, mai mult, ne aratӑ şi locul masacrului de acum 70 de
ani. Ne mai aratӑ, la câteva sute de metri, pe un deal, şi monumentul pe care
îl ştim din cӑrţile de istorie, apoi se trage mai încolo, în alt refugiu; poate
VW-ul ӑla nu îl sperie ca o Rachetӑ. Mai ales roşie.
Casa albastrӑ este una dintre
cele douӑ în care, la 14 octombrie 1944, militarii hortysti aflaţi în retragere
s-au transformat în criminali de rӑzboi, omorând fӑrӑ milӑ 29 de români. În
cӑrţi scrie cӑ a fost vorba de douӑ case, in care hortyştii i-au înghesuit pe
oamenii ӑia aduşi din alte pӑrţi ale Transilvaniei ocupate prin diktat (şi care
era, atunci, pe cale sӑ fie eliberatӑ), i-au mitraliat, trând prin pereţii din
lemn, dupӑ care le-au pus foc, spre a-şi ascunde crima.
Un nene, care ne-a vӑzut cӑscând ochii pe lângӑ gard, ne-a confirmat ce ştiam din lecturi, adӑugând cӑ apoi cӑsuţa albastrӑ a fost reconstruitӑ. Uneori, când o doamnӑ din localitate vine sӑ descuie uşa, cӑsuţa poate fi vizitatӑ. Dacӑ avem timp şi chef, ar putea sӑ încerce sӑ o caute … dar noi ne uitӑm la ceas şi observӑm cӑ … aşa cӑ omul ne conduce sӑ ne arate adevӑratul monument de la Moisei.
Era la cel mult zece metri de la
casa albastrӑ, dar … invizibil pentru nişte ochelari obişnuiţi. Oare ce buget
le-ar trebui moiseianilor pentru a realiza prin comuna aia o serie de
indicatoare, pentru a-i încuraja pe turişti sӑ se opreascӑ acolo pentru o
incursiune prin istoria recentӑ?!
Obeliscul din marmurӑ albӑ şi
neagrӑ are lista completӑ a martirilor şi ar merita sӑ fie vӑzut şi repectat de
cei care tranziteazӑ comuna.
Dupӑ ce mai rӑmâne câteva clipe
cu noi, ghidul ad-hoc ne pӑrӑseşte, mirându-se cӑ avem de gând sӑ urcӑm şi la
monumentul de pe deal.
De ce sӑ urcӑm acolo, dacӑ adevӑratul monument e
obeliscul, ridicat exact pe locul unde au fost îngropate victimele crimei din
14 octombrie?
O avea şi el dreptate, dar, pânӑ
la urmӑ, am fӑcut 600 de kilometri pânӑ la Moisei, aşa cӑ o sӑ urcӑm şi la “pietrele
alea”.
Dup ce trecem printr-o poarta din lemn,
şi ne înscriem în cercul celor 12 statui. Aflasem cӑ monumentul initial, fӑcut de sculptorul ungur din Baia Mare Vida Geza, în 1966, era din lemn, dar materialul s-a degradat cu timpul, iar artistul a refӑcut, din piatrӑ, statuile. Apoi a fost nevoie de o nouӑ restaurare, realizatӑ, la iniţativa primarului de Moisei, în 2013.
Zece din cele 12 statui
reprezintӑ mӑşti inspirate din folclorul local, douӑ fiind figure umane. M-am
informat: mӑştile simbolizeazӑ, în accepţia lui Vida Geza, cele mai frumoase şi
umane idealuri, în aşa fel încât crima sӑ nu se mai repete.
Sӑ sperӑm cӑ nu.
Superbe relatari!Ne treziti dorul de duca...si e vara si vacanta..si asa as merge in Maramures...
RăspundețiȘtergere