39. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (19) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (19)

Pentru buna desfӑşurare a noului episod al serialului dedicat Sevillei, propun si execut alegerea unui imn de început. Este vorba de un cunoscut cântec rӑspândit prin lume în anii ’60 ai secolului trecut şi preluat de muzica uşoarӑ româneascӑ prin Jean Pӑunescu, sub titlul “Torero”.

http://www.trilulilu.ro/muzica-pop/jean-paunescu-torero-1

Sigur cӑ pentru tineretul din ziua de azi, cântecul ӑsta e egal cu zero, sau cam aşa ceva, dar la vremea lui, versurile în limba românӑ erau cunoscute de cântӑreţii în baie de toate vârstele şi interpretat cu succes atunci când curgea apӑ caldӑ. Originalul în limba spaniolӑ, “Y Viva España”, era cântat de unul, Escobar (şi preluat de mulţi, în toate limbile, de la românӑ la norvegianӑ), iar textul arӑta cam aşa:

Entre flores, fandanguillos y alegrías
nació mi España, la tierra del amor.
Sólo Dios pudiera hacer tanta belleza,
y es imposible que puedan haber dos.
Y todo el mundo sabe que es verdad,
y lloran cuando tienen que marchar.

Estribillo:
Por eso se oye este refrán:
Que viva España.
Y siempre la recordarán.
Que viva España.
La gente canta con ardor:
Que viva España.
La vida tiene otro sabor,
y España es la mejor.

En las tardes soleadas de corrida,
la gente aclama al diestro con fervor.
Y él saluda paseando a su cuadrilla
con esa gracia de hidalgo español.
La plaza con sus oles vibra ya
y empieza nuestra fiesta nacional.

Estribillo.

Que bonito es el Mar Mediterráneo,
su Costa Brava y su Costa del Sol.
La sardana y el fandango me emocionan,
porque en sus notas hay vida y hay calor.
España siempre ha sido y será
eterno paraíso sin igual.

Estribillo.

Laralala... Que viva España.
Laralala... Que viva España.
La gente canta con ardor:
Que viva España.
La vida tiene otro sabor
y España es la mejor.
España es la mejor.

Bine, nu-l cântӑm împreunӑ acum, pentru cӑ … cine îşi mai împleteşte limba şi corzile vocale cu o asemenea vechiturӑ. Nu conteazӑ. Important e cӑ în vremea aia, pe când la Teleenciclopedia de sâmbata seara scӑpau frecvent documentare despre ţӑrile calde, românii vedeau corridas, nu comentau împotriva cruzimii cu care erau tratate bietele bovine şi visau sӑ ajungӑ vreodatӑ sӑ vadӑ aşa ceva cu ochii lor. Sigur cӑ tovarӑşii importanţi şi transfugii (aşa se numeau atunci, neoficial, pentru cӑ official nu existau, cei care alegeau sӑ rӑmânӑ în occident) vedeau şi corridas, ceilalţi, adicӑ şi eu, se mulţumeau sӑ fredoneze “eviva torero”.

A fost necesarӑ o introducere atât de lungӑ şi melodioasӑ pentru a descrie curiozitatea şi entuziasmul care ne-au mânat, în prima dimineaţӑ din existenţa noastrӑ sevillianӑ, sӑ hop off din busul rojo vis-à-vis de Plaza de Toros.

Adicӑ mergem sӑ vizitӑm acea extraordinar de faimoasӑ arenӑ de lupte cu tauri, parte a culturii şi tradiţiei spaniole, scenӑ a atâtor poveşti, povestiri şi amintiri, scrise, vorbite şi cântate.

Denumirea ştiinţificӑ este : Plaza de toros de la Maestranza. E un fel de complex în care coexistӑ Museo de la Tauromaquia şi arena propriu-zis, iar noi, ajutaţi şi de voucherul pe care ni l-a dat încasatoarea de la Hop On – Hop Off, aveam s-o vizitӑm şi cu o reducere de preţ.

Dar întâi sӑ aflӑm ce e corrida. Aşa cum o ştim de la televizor sau din filme, e un fel de joacӑ pe viaţӑ şi pe moarte între om şi taur, privitӑ din tribune de spectatori care apreciazӑ curajul omului, fӑrӑ a-l dispreţui pe animal. Lupta asta se poartӑ de vreo cinci-şase sute de ani în peninsula ibericӑ, dar şi prin regiuni ale lumii unde spaniolii, cӑlӑtori şi cuceritori, şi-au exportat cultura. E posibil, spun cercetӑtorii, ca la originea tauromahiei sӑ se afle ritualurile pӑgâne de sacrificare a animalelor, dar, dacӑ acum douӑ milenii şi jumӑtate animalul era legat şi omorât fӑrӑ a i se da nici o posibilitate sӑ se apere, în arenele de corrida omul şi taurul pornesc cu şanse asemӑnӑtoare. Rӑmân, însӑ, ritualurile: oamenii din arenӑ poartӑ anumite uniforme, plus o codiţӑ împletitӑ (pe care şi-o taie când abandoneazӑ activitatea competiţionalӑ), se luptӑ folosind arme tradiţionale, deşi ar putea trage de la distanţӑ cu o armӑ de foc, iar taurul este ucis cu mӑiestrie, respectând normele UE care interzic cruzimea împotriva animalelor (dacӑ taurul ar fi cӑsӑpit în abator nu l-ar plânge nimeni, nu?).

Ritualul dicteazӑ în amӑnunt şi care sunt etapele luptei. Taurul, sӑracu, vine în arena rotundӑ, unde îl aclamӑ publicul spectator. Dar el nu ştie chestia asta, nu merge la şcoalӑ înainte. El doar se enerveazӑ şi vede roşu în faţa coarnelor. La figurat, pentru cӑ, probabil. Îi creşte tensiunea, dar şi la propriu, pentru cӑ nişte oameni îl enerveazӑ şi mai rӑu, fluturând în faţa lui nişte cape roşii, din mӑtase. Profa mea de bio de la şcoala generalӑ pretindea cӑ taurii nu disting culori, dar îi iritӑ mişcarea acelei cârpe. Cine ştie? Ar trebui, în cazul în care vreun taur ar câştiga meciul, sӑ i se ia un interviu şi printre întrebӑri de genul “Vӑ aşteptaţi sӑ ?...” sӑ se strecoare şi aceea referitoare la culori şi nervi. Sӑ revenim: socotind cӑ cӑ bovinul nu e destul de supӑrat pe viaţӑ, nişte luptӑtori cӑlӑri vin în faţa lui şi îl ghidilӑ (pica) cu nişte suliţe neletale. Ӑştia sunt picadorii, care de multe ori adauga la lista sacrificiilor caii pe care se deplaseazӑ prin arenӑ – cum spuneam, taurii nu ştiu cӑ burta calului nu ar rebui sӑ fie o ţintӑ. Când taurul este destul de obosit de sâcâielile echipei de ajutori ai şefului, în arenӑ apare şi el, Toreadorul (sau, din familia verbului matar, el Matador, ucigaşul).

Daaa … tipul ӑla iubit de femei şi admirat (gelozit, din toate motivele, mai bine zis) de bӑrbaţi. Îmbrӑcat cu o uniformӑ complicatӑ, decoratӑ excesiv, înarmat cu o capӑ mai mare şi mai enervantӑ decât ale celorlalţi luptӑtori, toreadorul îşi aduce adversarul la o stare de nervi pe care sӑracu nu şi-o mai poate controla. Atunci îl provoacӑ sӑ îl atace, şi rӑspunde cu frumoasele “veronici”, figurile alea cu capa, rӑsplӑtite de tribunӑ cu puternice “Olé!”-uri. Când taurul e obosit frânt, îl trezeşte la viaţӑ înfigându-i în ceafӑ nişte ţepuşe denumite “banderillas”. Apoi vine punctul culminant şi final al luptei, când taurul, obosit şi nervos, îşi sacrificӑ viaţa pentru marea satisfacţie a publicului spectator şi gloria matadorului, repezindu-se direct spre vârful unei spade mânuite de om. Eu am descris o luptӑ vӑzutӑ la TV, pentru cӑ, vorba unui clasic, “ghinion!”, sezonul coridelor tine în Spania doar între aprilie şi noiembrie. Iar noi am ajuns acolo pe 8 februarie …

De aceea, ne mulţumim ca, în schimbul preţului unui bilet, sӑ vizitӑm ce se poate vizita la Maestranza.

Pӑi … ce sӑ se poatӑ?

Mai întâi un muzeu de artӑ, în care vedem de cât respect şi admiraţie se bucurӑ combatanţii din arenӑ, tauri şi oameni, din partea artiştilor. Vedem chipuri de toreadori şi tauri reprezentate în toate felurile: desenate, pictate, sculptate, turnate şi împӑiate. Sincer, nu credeam cӑ şi unii tauri au rӑmas în legend pentru prestaţia din arenӑ …

În sӑlile urmӑtoare remarcӑm accesoriile absolut necesare la o corrida: afişe, o machetӑ a arenei, nişte trâmbiţaşi (sub formӑ de manechine în uniformӑ), uniforme militare.

Gata, trecem la lucruri serioase. Deja ni se aratӑ uniforme adevӑrate de toreadori adevӑraţi, dar din alte timpuri (nu prea îndepӑrtate) şi armele oamenilor din arenӑ: cape (hopa, nu toate sunt roşii, înseamnӑ cӑ doamna Mironescu ar fi putut avea dreptate?), banderillas, spade şi … necesara nӑframӑ pe care matadorul învingӑtor o fluturӑ pentru anumiţi ochi negri din stal.

Mӑ opresc niţel, pentru cӑ, scriind aici în mod repetat “toreador” în urechi îmi rӑsunӑ una dintre cele mai cunoscute melodii din istoria muzicii de operӑ. “Toréador, en garde! Toréador! Toréador!”

Ştiu cӑ Escamillo cântӑ aria asta în altӑ parte a Sevillei, la hanul lui Lilas Pastia, dar, pentru cӑ acolo, totuşi, personajul principal e altul, îl rog frumos sӑ facӑ azi o excepţie şi sӑ cânte la Maestranza.

Votre toast, je peux vous le rendre,
Senor, senors car avec les soldats
Oui, les Toreros, peuvent s'entendre;
Pour plaisirs, pour plaisirs,
Ils ont les combats!
Le cirque est plein,
c'est jour de fete!
Le cirque est plein du haut en bas;
Les spectateurs, perdant la tete,
Les spectateurs s'interpellent
a grand fracas!
Apostrophes, cris et tapage
Pousses jusques a la fureur!
Car c'est la fete du courage!
C'est la fete des gens de co
Allons! en garde! Allons! Allons! ah!
Toreador, en garde! Toreador, Toreador!
Et songe bien, oui, songe en combattant
Qu'un oeil noir te regarde,
Et que l'amour t'attend,
Toreador, L'amour t'attend!
Et songe bien, oui, songe en combattant
Qu'un oeil noir te regarde,
Et que l'amour t'attend,
Toreador, L'amour t'attend!

Tout d'un coup, on fait silence...
Ah! que se passe-t-il?
Plus de cris, c'est l'instant!
Plus de cris, c'est l'instant!
le taureau s'elance
En bondissant hors du Toril!
Il s'elance! Il entre,
Il frappe! un cheval roule,
Entrainant un Picador,
Ah! bravo! Toro! Hurle la foule!
Le taureau va, il vient,
il vient et frappe encore!
En secouant ses banderilles,
Plein de fureur, il court!
Le cirque est plein de sang!
On se sauve, on franchit les grilles!
C'et ton tour maintenant! allons!
En garde! allons! allons! Ah!
Toreador, en garde! Toreador, Toreador!
Et songe bien, oui, songe en combattant
Qu'un oeil noir te regarde,
Et que l'amour t'attend,
Toreador, L'amour t'attend!
Et songe bien, oui, songe en combattant
Qu'un oeil noir te regarde
Et que l'amour t'attend,
Toreador, L'amour t'attend!
Et songe bien, oui, songe en combattant
Qu'un oeil noir te regarde
Et que l'amour t'attend,
Et que l'amour t'attend,
Toreador, L'amour t'attend!
L'amour! L'amour! L'amour!
Toreador, Toreador, L'amour t'attend!

Deja intrӑm în febra luptei. Potrivit tradiţiei seculare, toreadorul, îmbrӑcat în uniforma, face primii paşi cӑtre arenӑ trecând pe la capelӑ, unde pune un genunchi la pӑmânt şi înalţӑ o rugӑciune. Doi dintre toreadorii ӑştia mai faimoşi nu şi-au înalţat rugӑciunile prea mult, doar pânӑ pereţii capelei, unde au rӑmas pânӑ azi.

În timp ce matadorul trage de timp la capelӑ, celӑlalt combatant, el toro, este mânat afarӑ din apartamentele sale. Iatӑ grajdul: curat, spӑlat, cu ieslele goale, nu se simte nici un pic miros de … în sfârşit, de tauri. Se respectӑ şi aici normele de igienӑ impuse de comunitatea europeanӑ: taurul îşi ia ultimul prânz într-un mediu civilizat, placat cu faianţӑ (faianţӑ cu desene inspirate din activitatea care, de obicei, se desfӑşoarӑ pe-aici).

Iata si explicatia pentru conditiile decente de cazare:

Totuşi, prin zonӑ m-am întâlnit cu personajul ӑsta. Cum eu am aşa, un penchant, pentru luptӑtori, ne-am împrietenit imediat.

Ghida noastrӑ (da, grupul este condus de o tânӑrӑ, a cӑrei principala grijӑ este sӑ îşi priveascӑ tot timpul ceasul, în rest e foarte discretӑ; nici nu spune nimic, nici nu interzice cuiva sӑ atingӑ exponatele – dar grupul este format din oameni civilizaţi, nici nu e nevoie sӑ pomeneşti ceva de genul ӑsta – sau sӑ facӑ poze, cum e în alte muzee de tot felul din lumea asta mare) ne conduce la Puerta principal. Da, da, e chiar poarta prin care îşi face apariţia vedeta umanӑ a luptelor din arenӑ, aia îmbrӑcatӑ în uniforma cu fireturi.

Ieşirea grupului în arenӑ poate fi comparatӑ cu ieşirea copiilor în recreaţie. Vizitatorii s-au repezit pe uşa aia principalӑ şi s-au rӑspândit in curtea dedicatӑ luptelor, uitând, ca şi noi, cӑ nu mai sunt(em) copii. Care pe unde, fiecare preocupat sӑ facӑ poze ca sӑ ţinӑ minte cӑ, pentru câteva minute a fost toreador (chiar şi refugiat în spatele panoului de panicӑ) sau taur (am recunoscut cu orice ocazie ca sunt caracterizat de spiritul ludic).

Da, vizitând Plaza de Toros chiar am simţit foarte tare cӑ vizitӑm Spania. E, poate, cel mai spaniolesc obiectiv din tot ce am vӑzut acolo.

Dar acum, dupӑ ce ne umplem buzunarele cu suveniruri, ne îndreptӑm spre staţia busului rojo pentru un hop on, cӑutând o nouӑ aventurӑ.