LA CAPӐTUL LUMII (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

LA CAPӐTUL LUMII (2)

La ordinul de adunare la bord emis de şoferghidul microbuzului, întregul grup de exploratori a rӑspuns cât se poate de rapid. Gata cu capӑtul şi cu lumea, urmeazӑ sӑ parcurgem încӑ o etapӑ importantӑ a cӑlӑtoriei noastre: escaladarea celui mai înalt vârf muntos din Gibraltar, marele, impunӑtorul The Rock.

Maşina se pune rapid în mişcare, şoferghidul îşi aratӑ din nou erudiţia fӑcându-şi ambele meserii simultan, iar motorul japonez îşi face datoria cu prisosinţӑ, acoperind spusele omului. Am fost atent: de data asta, imediat dupӑ ieşirea din parcare, gibraltarezul a schimbat în viteza a doua, dar zgomotul nu s-a diminuat. Probabil ca face parte din tactica de impresionare a turistului, cine ştie.

De fapt, nici nu a parcurs o juma de kilometru, cӑ microbuzul a pus o frânӑ bruscӑ, mai ceva decât autobuzele Menarini de la Braşov: gesticulând cu entuziasm, şoferghidul ne aratӑ o pereche de pӑsӑri rare: Alectoris Barbara, sau, mai uşor de înţeles: Gibraltar Barbary Partriges, sau, hai, fie: potârnichi. Dupӑ cât de tare vorbea şi cu gura şi cu mâinile, tind sӑ îi dau dreptate, probabil cӑ pӑsӑricile astea nu alearga chiar mereu prin faţa microbuzelor.

Şi acum, hai la deal! The Rock of Gibraltar se va întinde, în curând, la picioarele noastre. Cu toate cӑ e atât de impunӑtoare, Stânca nu are, la vârf, decât 426 de metri, dar mai mult decât înӑlţimea, aici conteazӑ politica de marketing şi, binenţeles, strategiile militare. În antichitatea greacӑ homerianӑ, Promontoriul este considerat unul dintre stâlpii lui Herakle, al doilea fiind, binenţeles, Mons Abyla, pe coasta marocanӑ (aia pe care sigur o vedem în zare, dar nu ne dӑm seama). Sau, cu alte cuvinte, erau pietroaiele care marcau, cum am tot zis, capӑtul lumii, al celei cunoscute de navigatorii antichitӑţii.

Cӑrarea asfaltatӑ pe care ne poartӑ microbuzul Toyota este cel putin la fel de netedӑ ca strӑzile din Málaga, dar înclinarea e un pic mai mare. Sigur cӑ nici şoferghidul, nici pasagerii nu se lasӑ impresionaţi, iar motorul zgomotos nici atât, şi în scurt timp ajungem pe acoperişul peninsulei.

Încӑ din prospectul excursiei, cumpӑratӑ prin internet cu mult înainte, ştiam cӑ microbuzul nu urcӑ pânӑ la nivelul 426. De fapt, poteca aleasӑ e una dintre multele care acoperӑ Stânca, iar destinaţia este undeva cam pe la jumӑtatea versantului, unde avem ce vedea.

Mai întâi, peisajul marin. Am devenit deja colecţionar de peisaje marine fotografiate de la înӑlţime; Vesuvio, Kaliakra, Gibralfaro, Gibraltar, la care adaug şi frumuseţile fotografiate din avion la Tuzla şi întreg litoralul românesc, la Catania, la Napoli.

Ca sӑ fim convinşi cӑ suntem nişte privilegiaţi, sau cӑ gustӑm din nectarul regilor, conducӑtorul ne aratӑ o inscripţie. Pӑi nu? Nici nu eram pe lume când HMM Elisabeth II pӑşea pe aceleaşi cӑrӑri de munte …

Terminusul excursiei noastre este Ape’s Den, sau, pe numele lui vechi şi cazon, Prince Ferdinand’s Battery. În vremuri de restrişte, cazematӑ pentru apӑrarea insulei. În timpuri de pace, adӑpost pentru cei mai simpatici şi (nu prea) inofensivi locuitori ai Stâncii: macacii!

Orice lecturӑ despre Gibraltar conţine referiri la ei. Nişte strӑmoşi de-ai noştri care nu se ştie cum au ajuns aici, dar se simt atât de bine, încât nu încearcӑ sӑ pӑrӑseascӑ locurile sau sӑ îşi extindӑ teritoriul. De-a lungul anilor au fost când prietenii oamenilor, când duşmanii lor, probabil în funcţie de superstiţii. Astӑzi, maimuţoii sunt o atracţie turisticӑ, pe care orice vizitator cautӑ sӑ o întâlneascӑ, iar cei mai fraieri chiar încearcӑ sӑ dea mâna cu ei. Toţi cei care dau sfaturi competente spun sӑ nu te apropii de macaci cu obiecte colorate sau strӑlucitoare, cu pungi de plastic sau cu alimente. Grija mea cea mai mare o reprezintӑ ochelarii, nu aş vrea sӑ le fac un astfel de cadou, de aceea am cumpӑrat din Málaga şnuruleţe. Pungi nu avem, mâncare nu avem, dar speranţӑ sӑ ne întâlnim cu maimuţele chiar avem. Iar ele sunt prezente la rendez-vous, uite una care circulӑ pe stradӑ, fӑrӑ teamӑ de maşina care se apropie.

Microbuzul se opreşte iar conducӑtorul debarcӑ pasagerii, Eu credem cӑ doar de dragul maimuţoiului, dar, de fapt, acolo chiar era locul cӑutat. Peştera sfântului Mihai, pe care ne invitӑ sӑ o vizitӑm. E atât de interesantӑ, încât prefer sӑ fac un album separat.

Deocamdatӑ, sӑ rӑmânem cu macacii. Sunt mai mulţi în zonӑ, obişnuiţi cu turiştii, nu se sinchisesc de nimic. Se cautӑ de pureci, probabil cӑ îi şi distribuie în jur, într-un elan de dӑrnicie, se lasӑ fotografiaţi cu camere şi telefoane, ascultӑ saluturi în toate limbile şi nu rӑspund nimic. Sau poate înjurӑ pe limba lor?

Dupӑ atâta socializare cu maimuţele, putem sӑ ne continuӑm deplasarea într-un alt loc, special amenajat, de unde sӑ observӑm panorama.

Sub noi se vede oraşul Gibraltar din Marea Britanie, nici prea spectaculos, nici altfel. Parcӑ tot e mai frumoasӑ vederea Braşovului de pe Tâmpa, cel putin înspre nord. Doar cӑ la noi nu e port cu cargouri şi … nici aeroport, cel puţin nu încӑ. Aici este unul şi, deşi nu am tehnica necesarӑ la îndemânӑ, încerc sӑ fac şi plane spotting.

A! ia uite încӑ o asemӑnare cu Tâmpa şi Braşvul: instalaţia din poze se numeşte cable car (unii, mai puţin britanici, îi zic Teleférico, dar biletul se plӑteşte cu 15,50  pounds …). Bun, telecabina asta, construitӑ în 1966 (a noastrӑ, dacӑ nu greşesc, “umblӑ” din 71) de o firmӑ elveţianӑ (nu tot Ceretti & Tanfani). Are tot douӑ staţii şi douӑ cabine, care, dupӑ cum se vede, se întâlnesc la jumӑtatea drumului, adicӑ exact acolo unde trebuie pentru nişte poze faine. Uite, recunosc cӑ pe Tâmpa nu am fotografiat niciodatӑ întâlnirea cabinelor dintr-un unghi asemӑnӑtor …

Dupӑ ce ne mai aratӑ o datӑ cӑ The Rock a fost şi poate fi folosit orincând ca meterez pentru apӑrarea oraşului şi supravegherea atentӑ şi eficientӑ a stâmtorii,

şoferghidul încetineşte în drumul lui la vale, ca sӑ înţelegem bine:

OK, Sir, am înţeles pânӑ aici. Dupӑ ce vizitӑm şi peştera şi ajungem la punctual de start / finish, îţi promit cӑ o sӑ am, totuşi, o întrebare. Dar pânӑ acolo, mai e.