EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (17)
Aşadar … Sevilla. Denumirea asta a fost unul dintre primele
cuvinte care m-a fӑcut sӑ înţeleg cӑ nu întotdeauna se citeşte cum se scrie. Ştiam
din fragedӑ pruncie cӑ existӑ o operӑ mişto care se cheamӑ “Bӑrbierul din Sevilla”;
la un moment dat am vӑzut titlul scris şi am râs de cei care au “scris greşit”,
înţelegând mai apoi cӑ omul cât trӑieşte învaţӑ.
Pentru cӑ suntem pe cale sӑ pӑtrundem în frumoşul oraş
andaluz, propun sӑ o facem aşa cum se face: cu uvertura!
Gara Sevillei e … ciudatӑ. De la amӑrâtul de personal, trenuleţul
nostru, urcӑm nişte scӑri rulante extrem de lungi, ajungând într-o salӑ mare
şi fӑrӑ nici un indicator destul de clar ca sӑ ne ajute sӑ ajungem la autobuzul
cel mai potrivit scopurilor noastre. Avem indicaţia cea mai clarӑ de la hotelul
rezervat:
Ajungem la o uşӑ şi acolo, avem noroc, ne întâlnim cu un poliţist
cu o mutrӑ amabilӑ, care a rӑspuns politicos la salut. Nu a înţeles englezeşte,
aşa cӑ am încercat sӑ ma înţeleg cu el pe limba lui şi, suprizӑ, omul m-a
înţeles perfect şi, cât se poate de clar, a rӑspuns în cea mai rӑspânditӑ limbӑ
de circulaţie internaţionalӑ: a întins braţul şi mi-a artӑtat, dincolo de
geamul uşii, un autobuz 32 care tocmai pornea din staţie.
Asta a fost bine, pentru cӑ pânӑ la sosirea urmӑtorului 32 am
timp sӑ arunc o privire în parcarea gӑrii, unde am observat o raritate, un
Renault 4 utilitarӑ.
Apoi, altӑ surprizӑ: 32, un autobus articulat (unii ar zice,
probabil, de 18 metri) se apropie de staţie şi aşteaptӑ, cuminte, la rând dupӑ
alt autobus de 18 metri care încӑrca
pasageri. I-am fӑcut semn şoferului sӑ deschidӑ uşile, sӑ urcӑm şi noi, dar
omul nici nu m-a vӑzut. Mӑ gândeam cât de nesuferiţi şunt şoferii ӑştia de la
itebeul Sevillei, dar, odatӑ la bord, am descoperit cu totul altceva: omul a
înţeles din prima unde vrem sӑ ajungem, ne-a vândut biletele folosind un fel de
casӑ de marcat,
Drӑguţ, am ajuns unde trebuia, conform indicaţiilor Claudiei
de la Cool Sevila Hotel, dar acum trebuia gӑsit hotelul la 200 de metri. Îl
întrebӑm pe google maps, gӑseşte imediat denumirea, dar … la 1,2 km. Îl
interoghez şi pe waze, el e mai cumsecade, oferӑ mai puţine sute de metri … dar
zig-zagul desenat pe telefon e complet aiurea. Am zis telefon? E momentul sӑ ne
aducem aminte cӑ, uneori, cu ajutorul unui telefon se pot da şi telefoane, ceea
ce fac imediat, iar señorina de la hotel e cea mai amabilӑ din lume.
Îmi spune sӑ caut în jurul meu o bisericӑ – o vӑzusem deja – şi s-o ocolesc,
iar într-un minut vom ajunge. Aşa am fӑcut, am mers exact cum îmi spusese ea,
iar dupӑ ce am bâjbâit vreun sfert de orӑ (noroc cӑ trolerul are roţi) am
intrat, victorioşi, într-o clӑdire care nu se deosebea de cele din jur decât
prin firmӑ.
Recepţionera m-a recunoscut dupӑ voce, dar nu a fӑcut nici o
aluzie la diferenţa de minute. Am devenit imediat cei mai buni prieteni şi,
dupӑ ce ne-a cazat într-o camerӑ cât se poate de fainӑ, ne-a dat şi necesarele
indicaţii preţioase pentru prima jumӑtate de zi de explorӑri.
Concret, ne-a trimis sӑ cӑutӑm Plaza del Duque, unde sigur
vom avea surpriza plӑcutӑ de a ne întâlni cu autobuzul roşu cu etaj. Cât se poate de limpede.
O luӑm pe calle Imagen, ne întâlnim cu un MAN de 12 metri pe
linia 32 – mama lui de bus, ia uite ce aproape de hotel face staţie, iar noi am
coborât la 1000 de kilometri!
Urmeazӑ turul de aclimatizare. Am avut noroc sӑ gӑsim locuri
foarte bune la etaj, fӑrӑ un geam care sӑ reducӑ ceva din calitatea pozelor,
hai sӑ vedem Sevilla!
De mâine vom lua obiectivele pe rând, acum hai repede la
hotel, cӑ unii dintre noi mai au treabӑ!
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu