LA CAPӐTUL LUMII (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

LA CAPӐTUL LUMII (1)

De atâtea ori am auzit sau am folosit expresia asta de-a lungul anilor, dar niciodatӑ nu am avut atât de clar senzaţia cӑ am ajuns acolo, aşa cum a fost azi.

Sӑ o luӑm, ca de fiecare datӑ, sistematic şi cronologic (şi cromatic, prin poze). Este miercuri, a treia zi când ne trezim pe pӑmânt iberic şi o facem la o orӑ foarte matinalӑ. La ora 0630 trebuie sӑ fim într-un punct al oraşului nu destul de apropiat ca sӑ putem merge pe jos: Plaza de Mañuel Azaña, pe Calle Cervantes, iar ca reper … secţia de poliţie.

A, nu, nu avem probleme cu legea. Doar cӑ pe prospectul excursiei pe care ne-am poropus sӑ o facem azi, punctul de întâlnire cu autocarul este Poliţia. Semn cӑ şoferul este unul competent şi cu spirit civic. Sau … are pile. Nu se teme.

Sacii cu merinde au fost pregӑtiţi încӑ din ajun de cei de la Breakfast Lounge iar recepţionera a înţeles ordinul sӑ ne facӑ rost de un taxi, aşa cӑ în momentul când am ieşit pe uşa hotelului, un Citroen alb ne aştepta (cu niţicӑ nerӑbdare, deja) la bordurӑ. Drumul de (tot) zece euro ne duce la poliţia aia cu puţin înainte de 0615, e bine, avem timp sӑ identificӑm reperele, sӑ auzim înjurӑturi în limba noastrӑ şi sӑ vedem un convoi de maşini de intervenţie ieşind în trombӑ din spatele secţiei şi înscriindu-se invers în giratoriu, chiar dacӑ nu aveau girofaruri pornite.

Când deja începeam sӑ ne întrebӑm dacӑ nu cumva am gresit locul de întâlnire, pentru cӑ ora şapte a venit, busul (de ce culoare o fi el) n-a sosit, iatӑ cӑ se opreşte lângӑ noi un autocar frumos. Volvo, deci la fel de misto ca oricare.

Urcӑm la bord şi descoperim şi sursa înjurӑturilor de mai devreme. Deci nu suntem singurii români din expediţie.

Autocarul se pune în mişcare şi se îndreaptӑ spre staţiunile de pe Costa del Sol. Deocamdatӑ suntem numai noi, cei şase vorbitori de limba românӑ luaţi de la poliţie, dar, dupӑ câteva opriri programate, maşina se umple cu tot felul de mutre, mai mult sau mai puţin … Una dintre figurile astea atrage atenţia. Un bӑtrân atât de simplu şi atât de gripat, dupӑ vorbӑ (în limba spaniolӑ, cu şoferul) şi dupӑ tuse (epidemia de gripӑ din România e în toi!), încât nu are cum sӑ inspire încredere. Şi totuşi, acest El Moşo se dovedeşte a fi personajul principal al poveştii, adicӑ ghidul excursiei (comandantul de bord)!

Dupӑ câteva reprize discrete de tuse, El Moşo se decide sӑ rupӑ tӑcerea şi discreţia: pune mâna pe microfon şi tuşeşte în el cu atâta convingere, încât ne temem pentru instalaţia de sonorizare. Apoi îşi începe recitalul de ghid, fӑrӑ a se prezenta. Explicӑ pe înţelesul tuturor cӑ vom vizita oraşul Gibraltar, care este parte a Marii Britanii. Foloseşte limba englezӑ, dupӑ care, amabil şi vesel, o dӑ pe germanӑ şi finlandezӑ. Ne aşteptam sӑ povesteascӑ ceva despre istoria sau cultura locului pe care aveam sӑ-l vizitӑm, dar omul avea, probabil, experienţӑ în domeniu. A avut grijӑ ca, timp de o orӑ-douӑ cât a durat drumul cu autocarul, sӑ repete, reformulând, un singur pachet de informaţii: grupul de cӑlӑtori se va scinda la sosirea în Gibraltar, unii vor opta pentru “shopping”, alţii pentru “The Rock”. Ӑia care fac shopping, atenţie la cantitatea de marfӑ cumpӑratӑ. Ӑia care urcӑ pe stâncӑ, atenţie la maimuţe. Acest nucleu a mai fost dezvoltat de câteva ori cu mici rӑmurele, mai mult sau mai puţin utile. La un moment dat, El Moşo a hotӑrât sӑ se deranjeze de pe tronul unde tuşea pentru o incursiune prin autocar, oferind fiecӑruia câte un autocolant galben, un fel de semn de recunoaştere fӑrӑ de care orice turist risca sӑ fie agӑţat de poliţie pe stradӑ şi sӑ rateze ora plecӑrii. Ghidul mi-a fӑcut cinstea sӑ se opreascӑ în dreptul meu pentru câteva zeci de secunde, repetând chestia cu semnul galben şi, apoi, m-a întrebat, ca un meseriaş ce se afla: “Do you understand me?” Ce puteam sӑ-I spun? “Yes, I do”, iar el a fӑcut o mutrӑ atât de miratӑ, încât mi-am dat seama cӑ îmi fӑcea şi onoarea de a mӑ crede sau prost, sau cel puţin nevorbitor de limba englezӑ. Iar modul în care am încercat sӑ continuu eu conversaţia, în limba aia englezӑ pe care nu o ştiam, mi-a oferit apoi dovada cӑ El Moşo ştia englezӑ exact atât cât îi trebuia ca sӑ îşi spunӑ poezia despre shopping şi maimuţe.

Cum orice lucru bun are un sfârşit, şi cӑlӑtoria noastrӑ a ajuns la graniţa cu Gibraltarul. Un officer de la poliţia britanicӑ de frontierӑ a urcat în autocar şi a aruncat o privire rapidӑ asupra actelor noastre de identitate, atât de rapidӑ încât mӑ îndoiesc cӑ a apucat sӑ le vadӑ, apoi a coborât iar maşina a pornit, traversând o şosea foarte largӑ. Binenţeles cӑ ştiam, din lecturi, cӑ aveam sӑ traversӑm pista aeroportului international al Gibraltarului, dar cu gândul la randamentul în muncӑ al poliţiei of Her Gracious Majesty, am uitat sӑ fac poze prin geam, la dreapta şi la stânga. Mi-am adus aminte dupӑ ce am vӑut cӑ trecem de barierӑ. Poate sunt mai atent la întoarcere.

Prima luare de contact cu teritoriul britanic nu ne aratӑ ceva special. Maşinile sunt cam aceleaşi ca dincolo de runway, aglomeraţia e cam la fel ca la Braşov, iar prӑvӑliile nu ies în evidenţӑ cu nimic. Normal, doar strabatem mahalaua  nordicӑ, iar pânӑ în centru cred cӑ mai e.

Dintr-o datӑ, am o revelaţie: circulӑm pe dreapta! Cu toate cӑ suntem în Anglia, sau, mӑ rog, în Marea Britanie, maşinile circulӑ pe dreapta şi … stai sӑ vӑd … da, au volanul pe stânga! Halal Anglie ne-a mai dat Dumnezeu şi El Moşo!

Câteva strӑzi mai târziu, ghidul îşi ridicӑ greutatea corpului de pe tron şi întoarce spre supuşii sӑi cea mai fericitӑ faţӑ din Gibraltar: Here we are! Here, adicӑ autocarul se strecoarӑ într-o parcare mare cu etaj, face o manevrӑ dibace şi se aşeazӑ între douӑ linii de marcaj. End of the trip, proclamӑ, jovial, El Moşo şi, la comanda lui, uşile lui Volvo se deschid şi ne revӑrsӑm în construcţia de beton, în aşteptarea indicaţiilor preţioase ale şefului de trib.

Iar el, El Moso

nu se lasӑ rugat. “Shopping guys! Hey! Shopping guys!” Câţiva cӑlӑrori ridicӑ, supuşi, mâna, iar verdictul nu întârzie: “Good bye!” Al doilea episode a fost, logic: “So, you are the Rock guys”. Pentru categoria asta a rockerilor, viaţa s-a arӑtat a fi mult mai complicatӑ. El Moşo s-a întors cӑtre etajul parcӑrii, unde se vedeau câţiva cetӑţeni, le-a fӑcut cu mâna, apoi ne-a fӑcut nouӑ cu mâna şi ne-a trimis la ei. Ei bine, unul era şoferghidul unui microbus şi ne-a invitat la bord.

Deci ӑsta avea sӑ fie mijlocul nostru de transport spre înӑlţimi? Ok, ӑsta sau altul, dacӑ el crede cӑ se poate cocoţa pe versanţi, so be it!

Microbuzul, o minune a tehnicii lipsite de confort, şi-a pornit zgomotosu-i propulsor şi a a pornit-o la plimbare pe nişte strӑduţe înguste şi întortocheate, iar, dupӑ ce s-a învârtit 540 de grade într-un giratoriu, 

a ales o stradӑ în pantӑ accentuatӑ, pe care a urcat-o cu viteza întâi şi cu zgomot ca de motor Tumanskii. În timpul ӑsta, şoferul îşi arӑta şi el erudiţia, încercând sӑ acopere cântecul (hard rock? Heavy metal?) motorului cu un şuvoi de vorbe rostite într-un fel de limbӑ englezӑ. 

Un mare clasic în viaţӑ, chiompaliu şi cu pӑrul chel, a avut de douӑ ori inspiraţie. O datӑ când a observat cӑ iarna nu-i ca vara, a doua oarӑ când a subliniat cӑ limba cu cea mai mare circuaţie internaţionalӑ este engleza vorbitӑ prost. Vorbӑ mare! Spusӑ şi gânditӑ adânc (sau invers)! Antrenat, cum sunt, sӑ încerc sӑ înţeleg ce spun elevii mei, am reuşit sӑ receptez un procent destul de mare din discursul microbuzistului, destul cât sӑ înţeleg cӑ: 1. Gibraltarul nu va fi niciodatӑ pӑmânt spaniol, deşi e în Spania, pentru cӑ nici Anglia, nici locuitorii peninsulei nu vor asta, chiar dacӑ aceştia din urmӑ sunt hispanici. Şi 2. Urmeazӑ sӑ ajungem la punctul geografic pe care l-am numit la începutul relatӑrii: CAPӐTUL LUMII!!

Pe rând. Sigur cӑ înainte de capӑtul ӑla trebuie sӑ fie nişte puncte intermediare.

Mai întâi, Wellington Front. Deşi pare un zid din beceauri, avem în faţӑ o fortificaţie modernӑ şi foarte serioasӑ, construitӑ de englezi pe la jumӑtatea secolului 19 şi înarmatӑ destul de puternic. Era gânditӑ sӑ reziste unui bombardament de artilerie şi sӑ adӑposteascӑ trupele proprii pânӑ când acestea ar fi fost capabile sӑ treacӑ la contraofensivӑ. La vremea ei, fortificaţia era dotatӑ cu vreo 70 de piese de artilerie, unele de foarte mare calibru, plasate în cazemate. Piesele de muzeu care se mai vӑd şi azi prin ambrazuri nu ar face acum faţӑ unui atac cu arme modern, dar impresioneazӑ turiştii.

Cred cӑ nu întâmplӑtor, aproape de cetatea lui Wellington e şi (cârcima) botezat Trafalgar. Pӑi nu? Scrie acolo: poţi mânca şi vedea live competiţii sportive. Oare, la momentul respectiv (5 octombrie 1805), or fi transmis şi meciul dintre flotele englezӑ şi napoleonianӑ, atunci când cӑpitanul echipei britanice, Admiral Nelson, a murit pe teren? Sau poate meciul de la Waterloo, de la 18 iunie 1815, când echipa aliatӑ, având cӑpitan pe ducele de Wellington, a surclasat-o pe cea condusӑ în teren de antrenorul-jucӑtor Napoleon I?

Continuându-ne expediţia prin tunelele sӑpate în stâncӑ (ia sӑ vedem cum va fi când vom circula la Braşov prin tunelul sӑpat pe sub Biserica Neagrӑ – sau prin ea, încӑ nu se ştie exact) şi fӑrӑ a evita sӑ fotografiem pereţii masivului Rock, ajungem pe litoralul mediteranean.

No, ia sӑ vedem, ce avem noi aici de vӑzut:

Sigur, mai întâi moscheea, care dominӑ prin dimensiuni. Şoferghidul îşi limbӑ plimba prin gurӑ ca sӑ îi pronunţe, cât mai correct, denumirea, dar eu o înţeleg numai când o vӑd scrisӑ: Moscheea Ibrahim-al-Ibrahim, cunoscutӑ şi ca Moscheea Regelui Fahd bin Abdulaziz al-Saud (regale Fahd al Arabiei Saudite). Lӑcaşul de cult mahomedan a fost construit foarte recent, sponsor principal fiind regle mai sus-menţionat (de unde şi denumirea). A fost inauguratӑ la 8 august 1998 şi a costat numai 5 milioane de lire sterline. Are douӑ recorduri: este cea mai sudicӑ moschee din Europa şi cea mai mare construitӑ într-o ţarӑ unde religia majoritarӑ nu este cea islamicӑ.

În apropiere, chiar pornind din parcarea unde trage maşina,

Promenada Kusuma. Inauguratӑ la 29 mai 2012, aleea a costat 600.000 de lire, dar degeaba, pentru cӑ şoferul nu ne lasӑ destul timp ca sӑ o strӑbatem, sӑ cӑutӑm o coloanӑ de-a lui Hercule sau sӑ ne mӑsurӑm cu farul.

Aşa cӑ nu ne rӑmâne decât sӑ-l privim şi fotografiem de la distanţӑ. Aşadar:  Farul Gibraltarului, sau Farola, sau, pe limba lor oficialӑ, The Europa Point Lighthouse, sau Trinity Lighthouse at Europa point sau chiar Victoria Tower. A fost inaugurat la 1 august 1841 şi a trecut prin foarte multe transformӑri şi îmbunӑtӑţiri pânӑ în zilele noastre.

Şi, în sfârşit, sӑ mai spunem o datӑ, poate pricep şi eu pânӑ la urmӑ: ne gӑsim în cel mai sudic punct al peninsulei iberice, adicӑ şi al Europei! (ştiu cӑ Punta de Tarifa deţine, oficial, recordul ӑsta, dar nu-mi pasӑ, eu vreau sӑi cred pe ӑia care au scris prospectele turistice gibraltariene). Suntem la CAPӐTUL LUMII! Dincolo de apa asta din faţӑ ar trebui sӑ se vadӑ Africa (şoferghidul pretinde cӑ se vede chiar şi în clipa aia, iar noi nu îl contrazicem).

Trebuie sӑ stӑm câteva minute sӑ conştientizӑm ce mare ispravӑ am fӑcut, şi stӑm, dar şoferghidul are graficul lui, iar noi, ӑştia, trebuie sӑ îl respectӑm. Aşa cӑ pe cai, caballeros, urcӑm pe The Rock!